Șto delat?(II)

Începută sub semnul bombastic al luptei cu „ciuma roșie”, epoca Iohannis, un timp al coabitării toxice transpartinice  a hoților impostori, cu doctorate plagiate, cu lătrăi mediatici, caraghioși și guralivi se pare că își dă obștescul sfârșit. Frăția mafiotă care a creat repulsie electorală cetățenilor a generat un pol politic neașteptat, apărut parcă din neant, care a contrabalansat periculos echilibrul puterii și aventura europeană și transatlantică a României. Dacă în episodul precedent vorbeam de mecanismele de supraviețuire și control ale celui mai puternice grupări politice românești, care a crescut de la post-comunism la o social-democrație de vitrină, înșelătoare ca toate discursurile calpe ale bogătașilor despre sărăcia altora, trebuie spus că nașterea prin cezariană kaghebistă a unui prunc debil așa zis „suveranist” i se datorează în egală măsură. Să nu uităm că după legitimarea prin vot, în 1992, echipa lui Ion Iliescu a mimat „pluripartidismul” pentru observatorii occidentali construind o alianță de guvernare sui-generis cu partide extremiste,  comunistoide, aflate sub pulpana și controlul foștilor securiști, ofițeri și turnători. Așa zisul „patrulater roșu” prin care PDSR-ul mima democrația (alianță de guvernare, nu? Gata cu partidul unic!) a însemnat nu numai o devoalare a dibăciei combinatorii de esență bolșevică, ci a readus rapid pe scena politică naționalismul gregar ceaușist, antioccidental și antisemit prin vocea lui Vadim Tudor, menestrel slugarnic la curtea Elenei Ceaușescu, dat afară de la România Liberă pentru plagiat. Aici sunt rădăcinile falsei independențe față de ruși și a discursului critic distructiv (tot de obediență sovietică) împotriva unui Occident „care nu ne lasă să ne iubim țara”.

Giubușliucurile scatofage și imprecațiile nerușinate, acid insultătoare ale fostului cărător de geantă a lui Eugen Barbu au deschis Cutia Pandorei în jurnalismul românesc. De la el, libertatea de exprimare a căpătat dreptul la minciună, manipulare, calomnie și odioasa mozolire cu rahat a demnității și reputației „dușmanilor politici”, devenind practică obișnuită în mass media româneaască și apoi conduită dominantă în comentariile din social media de azi. Ascuns laș sub pseudonimul „Alcibiade”, pentru a evita rigorile legii, Vadim Tudor a împroșcat nestingherit pe absolut oricine avea chef  sau era trecut pe „lista neagră” a noii Securități, în Revista „România Mare”. „Săptămânal absolut independent”, sub această siglă calpă, se învârteau banii mafioților arabi din anii 90, primii „investitori” cu care au făcut averi rețelele de criminalitate politico-economică protejate de „un președinte sărac” (al cărui prim slogan a fost, să nu uităm, „Un președinte pentru liniștea noastră”).

După obștescul sfârșit datorat exceselor al „tribunului calomniator”, adunătura din spatele lui a fost rapid fagocitată de PSD care a mai prostit încă o dată occidentali neatenți și de bună credință cu vrăjeala că „extremismul a dispărut din România” astfel că integrarea noastră în Europa nu mai e obstrucționată de nimic. În fapt, peremiștii au fost integrați în structura și în țesutul politic al partidului  care, astfel, a beneficiat constant de susținerea unui bazin electoral pe care, formal, părea că-l dezavuează. Doar ca simplu exemplu, una dintre cele mai cunoscute hetaire din siajul Marelui Calomniator, s-a dat jos de pe motocicletă și a făcut o frumoasă carieră de ministră și primărița în Cetatea Băniei (ba, ca o veste care ne fericește, îi vedem omul de încredere numit chiar Ministrul al Justiției, în Guvernul Bolojan!). Oricum, capacitatea magnetică de atragere sub aceeași unică poală politică a diverselor facțiuni ale fostei Securități comuniste și ale partidului unic de tristă amintire rămâne o reușită inatacabilă a PSD-ului, indiferent de conducerile sale succesive. Totuși, ca să-și respecte obrazul de partid european, social-democarat, a trebuit să mai domolească discursul radical, tupeist infracțional pe care Liviu Dragnea îl ridicase la rang de principiu de guvernare. Atunci hahalerele nu s-au mai simțit reprezentate și, precum laptele covăsit, au început să se aglutineze în cocoloașe „revoluționare” ascunse. Pensionari cu epoleți, ieșiți la vârste fragede la pensie, complexați isterici, smintiți conspiraționiști, spiritualiși deliranți alături de golani și precupețe răcnitoare și-au găsit un dușman comun: Occidentul. Cel care „le fură fabrici”, îi jecmănește cu supermarketurile, îl pune pe Soros să îmbuibe cu bani „elitele”, care îl amenință la graniță cu NATO-ul lui pe bietul pacifist și drăgălaș fost spion sovietic la Dresda (care, săracul, ce să facă?, a trebuit să atace mișelește o țară suverană ca să se apere, nu?), ba, oroare, îi mai și obligă să se vaccineze în pandemie când ei știu că astfel li se bagă „cipuri” sub piele să le mai încrețească creierașul lucios. Pe scurt, toată această clică de prostalăi resentimentari, lipsiți de capacitate critică și chiar de bun simț, trebuia să se adune undeva și să explodeze politic odată ce supapa Partidului „România Mare” fusese închisă. Devoalată acum patru ani, mai repede decât prevedea planul din cauza slabei participări la vot, această șaormă politică radicală în care se amestecă izolaționismul kaghebist cu naționalismul comunist al lui Ceaușescu, plus un sos de terorism religios și oarece pas de defilare legionar, totul asezonat cu scandări ostășești în favoarea unei lumi „multipolare” adică, în traducere, distrugerea democrației liberale și înlocuirea ei cu duioase lingușiri sino-pravoslavnice. Conglomeratul diform și trădător de țară a luat, la recentele alegeri, de două ori mai multe procente în parlament decât reușise Corneliu Zelea Codreanu în 1937. Această treime otrăvitoare este ceea ce s-a schimbat în politica românească recentă.

La fel ca „Garda de Fier”, s-a născut într-un timp în care radicalismul politic european a prins avânt. La fel ca legionarii, dar inspirați și de Ivan Ilia, modelul lui Vladimir Vladimirovici, colorează tirania cu tencuială grosier religioasă. În fine, deși beneficiari nerușinați ai libertăților și bunăstării europene nu se sfiesc să predice o iluzorie revenire la „raiul ceaușist” pe care nu l-au trăit, când toată lumea „o ducea bine” și eram prieteni cu China și Rusia.

Recunosc faptul că îmi cam crește tensiunea când mă gândesc la această gloată – mai ales când văd oameni pe care îi creditam cu un oarecare bun simț reluând prostește toată propaganda ineptă a acestui naționalism ceaușist amalgamat cu religiozitate utilitaristă[i] plus, desigur, temele pentru acasă transmise prin TikTok de centrala moscovită. De aceea, fac eforturi să înțeleg cum e posibil așa ceva, fie chiar în contextul renașterii partidulețelor totalitare în țările libere. Căci e evidentă o gândire limitată și asupritoare, criminală chiar, care nu are nimic de-a face cu libertatea cuvântului garantată de Constituție. Eu, dacă aș putea, aș aplica o democrație selectivă, adică aș crea condiții de viață și de muncă în acord cu dorințele asumate public de cetățeni. Libertăți europene pentru cei cărora le place Uniunea Europeană și „orașe ale fericirii” articulate după lumea pe care o idolatrizează și promovează public cei în cauză; câte o mică Rusie, Chină sau, mai nou, Iran în care oamenii să-și poată satisface visul de a trăi în acea societate fără să-i mai exploateze americanii. Dar până la utopie, poate află „ce-i de făcut?” și instituțiile statului îndrituite să zăgăzuiască excesele nedemocratice și ilegale, care aduc atingere siguranței naționale.

Deocamdată hienele stau pleoștite și-și mârâie neputința, dar cine știe ce ne așteaptă în viitor.

(Continuare în Ziarul de Iași din 2 iulie).

[i]Sper că e limpede că nu mă interesează aici credința personală a nimănui, fie ei vreo mamaie habotnică, vreo virgină „pupătoare de moaște” sau vreun tinerel cu tricou satanist care-și face rotocoale în jurul nasului când trece tramvaiul pe lângă Golia, cu speranța (împărtășită și de politicieni!) că Dumnezeu e o casă de asigurare la care e util să cotizezi să-ți meargă bine. Nu, mă refer la satana Kiril care binecuvântează tancurile care ucid alți creștini ortodocși în uralele unor clerici și credincioși români imbecili, îngroșând astfel masa de manevră a „suveraniștilor”.

Publicitate și alte recomandări video