EUROPA DE ACASĂ

Strigoiul Tovarășului (II)

miercuri, 05 februarie 2025, 03:02
1 MIN
 Strigoiul Tovarășului (II)

Vai! A trecut 26 ianuarie și nimeni nu a mai cântat, cu avânt patriotic, inubliabilele versuri „Partidul/ Ceaușescu/ Româniiia!”, pentru că, poate, nostalgicii lui zaharisiți și „patrihoții cu epoleți” s-au reorientat spre viitorul imn: „Poporul/ C. Georgescu/ Nebuniiiia!”. Totuși, simt nevoia să-l pomenesc aici, pe scurt, pe Intens Regretatul nostru „Cârmaci”. Stalin să-l ierte!

Trimis de mic, de la unsprezece ani, ca ucenic de cizmar la București, Nicolae Ceaușescu nu prea a avut de-a face cu cartea. Cum agenții bolșevici își făcuseră simțită prezența în România încă de la finele Primului Război Mondial, George Mârzescu (fostul primar de Iași!) devenit Ministrul Justiției scoate în afara legii organizațiile teroriste, radicale, care serveau unor interese străine. Astfel că, începând cu 4 aprilie 1924, Partidul Comunist Român, înființat de agenți cominterniști sovietici pe 8 mai 1921, este trecut în ilegalitate având în vedere programul său trădător de țară. Iar activiștii acestei organizații încep să fie arestați și urmăriți de Siguranță. După cum a arătat în pilduitoarea sa autobiografie din 1945, Nicolae Ceaușescu nu prea a avut vreme de școală fiind mai mult prin închisori ca agent bolșevic recrutat de amintitul partid ilegal unde funcționase ca membru al organizației de tineret și, din 1936, în închisoare, ca membru de partid – după propria-i declarație scrisă.

Unul dintre miturile care au rezistat în timp referitoare la pretinsele sale studii este acela care afirmă că „ar fi făcut studii la Academia Militară «Mihail Frunze» din Moscova”. Istoricul militar Petre Opriș, într-un consistent articol din „Contributors” din care vom cita și noi, contrazice această teorie. El arată cum, sub controlul generalului sovietic Konstantin Stepanovici Kolganov, spionul sovietic antrenat la Moscova Emil Bodnăraș, devenit Ministrul Apărării, trece armata sub controlul partidului înființând, în ședința Secretariatului C.C. al P.M.R., din 9 ianuarie 1950, Direcția Superioară Politică a Armatei, la conducerea căreia este numit un tânăr activist de nădejde, făcut peste noapte general-maior de infanterie: Nicolae Ceaușescu. Această decizie, inspirată de organizarea armatei sovietice, distrugea principiul fundamental al unității de comandă și făcea ca „politrucii” din armată să poată comanda peste militarii de carieră, „împărțind răspunderea”. „Deoarece de-a lungul deceniilor s-a afirmat că Nicolae Ceauşescu a studiat în Uniunea Sovietică – scrie Petre Opriș, înainte sau chiar în perioada în care a ocupat funcția de șef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei, precizăm din nou faptul că liderul comunist nu a urmat studii militare peste hotare. Acesta a fost însă înscris, în perioada ianuarie-iulie 1953, la Cursul Academic Superior (de comandanți şi șefi de stat major de unități şi mari unități) de pe lângă Academia Militară Generală «I.V. Stalin» din Bucureşti, la trei ani după preluarea funcției de șef al D.S.P.A”.

Cum din 1952, după debarcarea „lotului Ana Pauker”, devine membru supleant în C.C., iar din 1954 șef secție „Cadre” în C.C. și membru în Biroul Politic, este trecut prin Școala Superioară de Partid „Ștefan Gheorghiu” pe care, formal, o absolvă. Însă aventura diplomelor sale falsificate va începe abia după ascensiunea sa la putere.

Pe 19 martie 1965, moare la București Gheorghe Gheorghiu-Dej, Secretarul general al Partidului Muncitoresc Romîn (da, cu î din i). Ajutat de Ion Gheorghe Maurer și de Emil Bodnăraș, pe 22 martie Nicolae Ceaușescu îi ia locul învingându-i în mașinațiunile de partid pe Gheorghe Apostol (care se credea succesorul de drept) și pe Alexandru Drăgici, Ministrul de Interne și șeful Securității. În nicio jumătate de an schimbă țara și regimul, pregătindu-le pentru un regim autocrat: în iulie, convoacă Congresul al IX-lea unde modifică numele partidului în P.C.R., el fiind ales Secretar general, iar pe 21 august, Marea Adunare Națională votează o nouă Constituție care schimbă numele țării în Republica Socialistă România și reafirmă ferm stăpânirea P.C.R. asupra organelor de stat prin art.3. Din acel moment, Ceaușescu, în calitate de șef al partidului, devine cel mai puternic om în stat. Abia atunci, în august 1965, realizează că nu are niciun fel de studii, singura sa calificare fiind doar aceea de revoluționar de profesie. Însă lucrurile nu puteau rămâne așa, desigur.

Întâi se dă o Hotărâre a Consiliului de Miniștri (adică guvernul!) nr. 928/1965 prin care, cu aprobarea Ministrului Învățământului, se echivalau studiile de la „Ștefan Gheorghiu” cu învățământul superior și, cu niște diferențe, se putea obține licența. Problema lui Ceaușescu era, ca și pentru unii contemporani cu funcții înalte, că nu avea Diplomă de Bacalaureat. Spre deosebirea de politicianul nostru de azi, cotorul diplomei lui Ceaușescu s-a găsit, ba chiar a fost scos de la secret întreg dosarul așa-zisului examen din noiembrie 1965 (cu un test la matematică și unul la literatura română, cu răspunsuri copiate olograf și semnate de Ceaușescu) în urma căruia Școala medie nr. 10 „Zoia Kosmodemianskaia” din București îi eliberează Diploma de Maturitate nr. 351243/1965. Apoi, în mare viteză, ministrul îi aprobă echivalările, pe care tânărul comunist le ia, merituos, numai cu note de 10 (doar din scrupul arhivistic trec aici materiile: Istoria economiei naționale; Istoria doctrinelor economice; Planificarea economiei naționale; Statistică teoretică și economică; Finanțe și credit; Matematici aplicate la economie; Statistica ramurilor economiei naționale; Bugetul R.S.R.; Bazele evidenței contabile; Bazele legislației economice). Odată declarat promovat, studiosul susține, în ianuarie 1966, Examenul de Stat (cuprinzând Lucrarea de diplomă, Socialism științific, Economie politică și Statistică) pe care îl trece cu media 10 (zece) și cu mențiunea DE MERIT. Pe baza rezultatelor obținute este declarat DIPLOMAT (cu diploma nr. 180142/ seria 1965) al Facultății de Economie generală, secția Economie politică, specialitatea Economie politică de către Rectorul Institutului de Studii Economice „V.I. Lenin” din București (actualul ASE, desigur). Cum lucrarea de licență cu titlul „Unele probleme ale dezvoltării industriei în România în secolul al XIX-lea” pare să fi fost genială, i-a fost mai târziu echivalată cu o lucrare de doctorat și, finalmente, i-a adus inevitabila intrare în Academie. Titlurile ulterioare de Doctor Honoris Causa al mai multor universități (București, Bogota, Lima, Beirut, Bahia Blanca, Nisa, Quezon și Yucatan) au venit de la sine ca și meritatul titlu de Președinte de Onoare al Academiei de Științe Sociale și Politice a R.S.R. O activitate modestă însă față de aceea impetuoasă și universală a consoartei sale.

Să mai îndrăznească cineva să afirme că Tovarășul era analfabet că, vorba doamnei academician doctor inginer CODOI, „dovada” e aici. Irefutabilă!

(Continuarea în ediția din 12 februarie a Ziarului de Iași)

 

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii