Strigoiul Tovarășului (III)

Astăzi, la 35 de ani de la asasinarea lui din ordinul lui Siviu Brucan, cu complicitatea tăcută a juntei Iliescu, Nicolae Ceaușescu ar fi trebuit să fie doar o umbră a istoriei, nu departe de Ion Vodă cel Cumplit. De ce nu e așa?

În primul rând, pentru că mai sunt în viață oameni care au fost profitorii acelor timpuri. De la grangurii de partid, pegra nomenclaturistă și ofițerii de securitate / miliție, până la „descurcăreții” vremurilor care o duceau bine când noi stăteam în frig și sufeream de foame. Apoi mai există, natural, nostalgicii după vremurile apuse ale tinereții când, în dictatură sau nu, erai optimist, cu chef de viață și, da, fără limitările fizice ale senectuții. Vorba celebră a spaniolilor „con Franco folliamo mejor!”, adică, mai neaoș, „mamă ce ne-o mai puneam pe vremea aia”. În fine, mai sunt tinerii „progresiști” de azi, halucinant seduși de nemuritoarea utopie sângeroasă a comunismului, leneși inadaptabili la rigorile competiției capitaliste sau beizadele de bandiți care trăiesc pe banii părinților și care jonglează cu ideologia marxist-leninistă din amuzament cinic iresponsabil, nepedepsit. În plus, Tovarășul stă bine înfipt în imaginarul social proletar grație câtorva clișee dubioase, dar nemuritoare: atunci „ți se dădea” loc de muncă, casă, siguranță, bilete gratis la stațiune și, mai ales, „nu aveai grija zilei de mâine dacă erai ascultător față de partid și Securitate”. Trai neneacă!, pentru hominizii decerebrați!

Totuși, moștenirea insidioasă a ceaușismului și bântuirea fantomatică a Tovarășului în societatea românească și în mentalul politicienilor de la noi e mai complicată decât ceea ce am arătat mai sus, cu tot cu amuțitorul exemplu de încremenire la putere dat de Ion Caramitru și Nicolae Manolescu. Am mai scris despre ce a supraviețuit rupturii aparente de sistem din 1989, dar și ceea ce, cred eu, s-a schimbat radical: nomenclatura de partid s-a înălțat în grad și, liberă acum, a putut rafina mașinăria de furat care îi permisese în anii 80 să parvină (cu portbagajul!) în poziții cheie la pândă pentru saltul în „primul cerc”. Peste ei însă, au sărit securiștii rămași la butoane, o nouă armată de tablagii făcuți, la apelul bocancilor, generali care, uzând de mecanismele ascunse și paralegale aflate la îndemână de făcut bani operaționali au îngenuncheat această țară, cu tot cu noua ei nomenclatură politică pe care o păpușează din umbră. Această armată tăcută de „speciali cu epoleți” care au rafinat dictatura sud-americană îmbălsămând-o europenește în „alegeri libere” controlate pe sub masă este principala cauză a problemelor actuale. Ei sunt, de asemenea, cei care ne-au scos pe taraba politică președinți de nevotat pentru a ne prosti să alegem răul cel mai mic. Președinți care, iată, nu s-au dezbărat de Tovarășul nici după atâta vreme. Fiecare cu ceaușismul lui:

Ion Iliescu s-a definit din capul locului ca un Ceaușescu cu semn schimbat. „Cu voia Dvs., ultimul pe listă” nu era, evident, decât un truc retoric de captare a bunăvoinței după decenii de obscen cult al personalității. Apoi, pentru fixarea puterii proprii, Iliescu s-a înconjurat imediat de toți cei care fuseseră maziliți de dictator pentru presupusele lor legături / trădări cu Uniunea Sovietică. Ion Iliescu a făcut acest lucru nu numai dintr-un calcul strategic cinic, ci pentru că voia să implementeze modelul politic al lui Gorbaciov. De aceea, a vorbit despre „întinarea nobilelor idealuri ale socialismului” și, evident, din același motiv a numit antenele GRU și KGB din țară în poziții cheie în Securitatea Națională (consilierul pe securitate, conducerea armatei, conducerea economiei, servicii secrete etc.) Nu întâmplător a fost singura țară din Estul Europei care s-a grăbit să propună un tratat cu agonizanta URSS. Dar fantasma partidului-stat, pe care a perpetuat-o FSN-ul, cu toate chipurile lui, a fost de solidă sorginte ceaușistă chiar dacă, strategic, Iliescu a plusat cu retragerea de pe scenă a „Cabinetului 2”, Nina Iliescu fiind complet absentă de pe scena publică și, nu în ultimul rând, cel care s-a prezentat publicitar în alegeri drept „un președinte pentru liniștea noastră” și-a arătat imediat latura criminal-bolșevică atunci când și-a simțit amenințată puterea de vocea străzii chemând la insurecție forțele paramilitare ale minerilor, frăgezite și controlate de securiști după greva lor din 1977. Nu mai amintesc și de numirea generalului Dumitru Vinicius Iliescu la conducerea noii Direcții a V-a postrevoluționare (SPP) care a ieșit la pensie, în ultimul mandat iliescian, general cu patru stele, din respect pentru tinerii călcați cu TAB-ul din ordinul lui în noaptea de 21 decembrie 1989, pe Magheru.

Emil Constantinescu. La fel precum Ceaușescu păruse un lider salvator după dictatura sângeroasă a lui Gheorghiu-Dej, victoria Convenției Democrate (ajutată, ce-i drept, și de votul la televizor al lui Virgil Măgureanu care alegea „schimbarea”!) a părut ieșirea din iadul neo-comunismului iliescian. Moftangiu și coruptibil, arțăgos și limitat, distinsul secretar de partid al universității bucureștene a fost un trist eșec pentru democratizarea reală a României. Ușor de dus de nas de haimanalele securiste din preajmă, Constantinescu a fost incapabil să ție în mână frâiele puterii declarându-se, laș și nevolnic, „învins de structuri”. În urma lui rămân doar scandalurile beizadelei, promisiunea neonorată de restabilire a monarhiei și izmenele bicolore (galbene în față și maro la spate) de la lovitura de stat paramilitară a securiștilor lui Cozma, porniți în marș mussolinian către București și opriți în ultima secundă prin intervenția subtilă a lui Iliescu și prin măturarea haimanalelor vadimiste, trădătoare, din Ministerul de Interne. Ce a internalizat el, totuși, din ceaușism: Ah, utopia „liderului regional” pe care Ceaușescu o visa pe urmele lui Iosip Broz Tito al cărui moștenitor se credea. Ignorând subtilitățile jocului diplomatic (ne amintim rățoiala oțetită către Andrei Pleșu când acesta l-a pus în inferioritate la Bruxelles prin prestanță și rafinament!), lăsat în ofsaid de servicii și abandonat de nărăvașa intelectualitate de dreapta, și-a găsit un final politic trist, cu vitriolul istoriei luat între ochi.

Traian Băsescu. Cu toate păcatele lui (și, mă grăbesc să spun, că afacerea „Petrov”, de tinerețe, este mai puțin importantă decât recrutarea sa în Centrala de Informații Externe, cel mai probabil în 1979), a fost singurul președinte în aceste trei decenii și jumătate care a acționat ca un adevărat om de stat. Cum, da, a fost și lejer alfabetizatul Ceaușescu. Băsescu s-a înconjurat însă de oameni capabili, a luat decizii curajoase și, la fel ca dictatorul comunist, venea și muncea la birou de dimineață până seara. Ceaușismul lui a fost mai curând pozitiv, căci a dominat, opt ani din zece, serviciile secrete, fiind finalmente doborât de mafia transpartinică a „specialilor cu epoleți” cărora le strica afacerile bolovanul Kovesi pornit de marinar, care mătura totul, fără discernământ, în goana lui la vale. Cred că e singurul căruia i-ar fi putut trece prin cap, la fel ca lui Ceaușescu, un „scenariu dinastic”, dar, din fericire, fetele lui nu se puteau ridica la acest nivel. Continui să cred – în ciuda polemicii amicale cu prietenul Lucian Leuștean – că după eșecul lui Mihai-Răzvan Ungureanu, ejectat de bandiții propriului partid, Băsescu s-a gândit, poate, să o lase moștenire la Cotroceni pe varianta buzoiană a Kolindei croate. N-a fost să fie, dar și pe el, ca și pe Ceaușescu, l-au scuipat cu gloanțe slugile, după ce nu a mai fost șef. Pe el cu gloanțe oarbe!

Klaus Iohannis. Domnul Iohannis, care a fost și a rămas „premierul Grivco” (dispus, vedem, să refacă rocada de acum un deceniu!) ne-a fost băgat sub nas de geniala invenție manipulatoare cu „neamțul salvator” (care a fost, să nu uităm, Carol I) ajutată poate și de un obscur contract cu „Cambridge Analytica” – vezi documentarul The Great Hack. Da, știu, nici Mickey Mouse-ul lui Adrian Năstase, nici Veorica lui Dragnea nu erau de votat. La fel ca listele pentru Marea Adunare Națională a lui Ceaușescu unde aveai de ales între doi activiști desemnați de aceeași entitate. Totuși, dincolo de tăcerea și imobilismul său, domnul Iohannis a dat mereu o șansă „ciumei roșii” derivate din pulpana PCR-ului. De asemenea, s-a dovedit iubitor de comodități, ca să-și încarce bateriile, la fel ca Tovarășul, însă cu inversarea procentajului muncă/distracție față de acesta. În fine, este ceva de neuitat în ceaușismul domnului Iohannis: bancul din anii 70, cu Nixon umflând acordeonul cântând „toată lumea e a mea!” și Brejnev ricanând la contrabas „Jumi-juma/ Jumi-juma!”, iar Ceaușescu, la țambal, pigulind suav „pe aici am fost/ pe aici n-am fost” pe harta lumii. Jawohl!

Dar astea sunt deja istorie. Văd că ne așteaptă „dictatura proletariatului” spălat pe creier sub conducerea unui cuplu de smintiți iubitori de tiranie rusă. Parcă s-aude un râs sardonic din iad!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video