Axa urbană Cracovia-Lviv-Iaşi-Chişinău-Odesa. Cum arăta Moldova față de Muntenia la momentul unirii? „Era mai avansată”

Contextul central şi est european

La finalul deceniului al VI-lea al secolului al XIX-lea, Moldova apuseană se afla în plină evoluţie a substructurilor sale urbane şi teritoriale. Difuzia acestui tip de modernitate s-a realizat la nivel continental de la vest la est, iar vectorul acesteia nu s-a inserat pe o cale suprapusă Transilvaniei (regiune puţin avansată), ci de mai la nord, din Europa centrală, via Galiţia.

Acum câţiva ani am realizat o bază de date ce viza populaţia celor mai importante 500 de oraşe din estul UE, inclusiv Austria şi Grecia, din vestul Balcanilor şi din fostele state sovietice: Ucraina, Belarus şi Republica Moldova. Motivul: o analiză diacronică a structurilor teritoriale din această zonă intermediară a Europei, ce se suprapunea pe un interval de mai bine de un secol şi jumătate (1859-2017).

În 1859, exista în estul acestui spaţiu ceea ce am putea numi o „dorsală” de modernitate – o zonă cu o densitate mai mare a populaţiei urbane ce locuia în primele oraşe ale vremii. Această dorsală era centrată pe axa urbană Cracovia – Lviv – Iaşi – Chişinău – Odesa. Toate cele 5 oraşe menţionate se poziţionau între primele 25 de centre urbane ale celor patru imperii ce dominau din punctul de vedere geopolitic arealul: Otoman, Rus, Austro-Ungar şi German. Cele câteva teritorii independente erau neglijabile din perspectiva fenomenului urban. În această înşiruire de 5 oraşe, Iaşul (aproximativ 70 de mii de locuitori în epocă) se afla pe poziţia a III-a, după Odesa (aproximativ 100 de mii de locuitori, al III-lea oraş al Imperiului Rus, după Skt. Petersburg şi Moscova) şi Lviv, cu 80 de mii.

Din suita oraşelor selectate, Iaşul se afla pe poziţia a XVI-a (după Viena, Istanbul, Budapesta, Varşovia, Praga, Wroclaw, Odesa, Bucureşti, Graz, Königsberg, Lviv, Thessaloníki, Riga, Gdansk şi Kaunas), fiind mai mare decât multe dintre metropolele europene actuale: Atena, Kiev, Minsk, Belgrad sau Sofia. Şi Botoşanii, dar şi Galaţiul (locurile al II-lea, respectiv al III-lea în ierarhia Moldovei apusene) erau intercalate între ultimele metropole europene amintite, fiind situate în partea superioară a ierarhiei urbane.

La final

Din perspectiva relaţiilor teritoriale, Moldova era mai avansată la momentul unirii decât Valahia. Avea o densitate mult mai mare a aşezărilor urbane şi o ierarhie urbană deja funcţională – caraceristici ce erau sincronizate la jumătatea secolului al XIX-lea cu cele din Galiţia sau din estul şi sudul Poloniei actuale – construcţii teritoriale mai avansate decât cele balcanice. În epocă, acest fapt a determinat o polarizare relativ eficientă la diversele niveluri teritoriale (locale, supralocale, subregionale) prin intermediul activităţilor comerciale şi meşteşugăreşti, principalele funcţii urbane ale vremii, dar şi a unor servicii teritoriale, precum cele de învăţământ şi sanitare, ce se înfiripau în acea perioadă.

Însă, doar 5 decenii de la debutul proiectului România au fost suficiente pentru a elimina diferenţele relativ importante în favoarea Moldovei şi chiar a inversa raportul de forţe între cele două structuri teritoriale naţionale iniţiale.

Bascularea acestui raport de forţe e vizibilă dacă analizăm câteva reflecţii din diversele etape de evoluţie a teritorialităţii regiunilor româneşti, reflecţii pe care le-am mai utilizat ca exemple în câteva scrieri anterioare în scopul înţelegerii mecanismelor schimbării modului de practicare a teritoriului. Eugen Lovinescu reflecta în perioada interbelică asupra unei deosebiri fundamentale dintre moldoveni şi munteni, ce ar fi ţinut de structura profundă a populaţiilor respective: „munteni, moldoveni, vorbim şi unii şi alţii româneşte, dar având mentalităţi, atitudini destul de diferite – spiritul contemplativ al moldovenilor în raport cu spiritul practic, mai mercantil al celor din Muntenia” (Lucian Boia).

Doar cu aproximativ jumătate de secol înainte, în primii ani ai construcţiei teritorialităţii româneşti, I.C. Brătianu vorbea exact pe dos despre cele două populaţii ale primelor fragmente ale românităţii: „Cine dintre noi de dincoace de Milcov a vizitat Moldova a văzut că Moldovenii sunt mult mai înaintaţi în agricultură. Interesele materiale sunt mult mai dezvoltate decât dincoace de Milcov. Acolo toţi proprietarii, afară de puţine excepţiuni, îşi cultivă singuri proprietăţile, ei le exploatează, ei fac comerciu. Fiecare om cu puţină inteligenţă în Moldova este agricultor, este industriaş şi această activitate a producţiunei face onoare părţii de dincolo de Milcov. (…) Dar noi (mun­tenii – n.n.) a căror viaţă materială şi ale căror interese sunt mai puţin complicate decât ale fraţilor de peste Milcov trebuie să înţelegem că noi am suferit mai puţin decât dânşii (prin secetă şi mutarea administraţiei la Bucureşti)”.

E. Lovinescu s-a înşelat! N-a dibuit structurile profunde ale populaţiilor de munteni şi moldoveni, ci doar pe cele superficiale, legate de modurile de practicare ale teritoriului! Bascularea s-a produs în urma unor acţiuni banale, ce au afectat mecanismele teritoriale şi teritorialitatea regiunii noastre. Pierzându-şi capacitatea de autogestiune, teritoriul Moldovei a fost constrâns după 1859 să se replieze funcţional. Amputarea centrului Moldovei apusene (Iaşul) a imprimat deteritorializarea spaţiului moldovenesc, care s-a transformat într-o sumă de alveole teritoriale de talie judeţeană slab interconectate. În aceste condiţii, centralitatea principală a alunecat treptat, dar sigur, spre palierul centrelor de decizie secundare, proces cu bătaie lungă deoarece s-a ajuns în prezent ca orgoliile mai micilor reşedinţe judeţene să devină o piedică reală în încercările de a resuscita regiuneaca palier administrativ intermediar între judeţ şi naţiune.

În procesele de proiectare şi construcţie a noii teritorialităţi naţionale s-a urmărit exclusiv recentrarea substructurilor teritoriale ale Moldovei în jurul Bucureştilor. Această inginerie teritorială a impus retrasarea axelor principale de transport în favoarea noii centralităţi naţionale, ignorându-se total logica de funcţionare a teritoriului moldovenesc. Axele longitudinale principale – cele suprapuse văii Bârladului sau Siretului, ce aveau ca debuşeu principal Galaţiul (portul Moldovei apusene) au fost deturnate în favoarea Bucureştiului.

Repertoriul creării inegalităţilor e unul vast, atât timp cât fiecare structură teritorială se găseşte într-o situaţie particulară, dar dincolo de fiecare acţiune luată separat a ingineriei teritoriale la care a fost supusă Moldova, acumularea şi cronicizarea acestora a creat spaţiul marginal de astăzi, arhetipul teritoriilor interstiţiale.

George Țurcănașu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultății de Geografie și Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video