Student la Iași (1)

Puterea politică de atunci nu avea nevoie de oameni foarte școliți, motiv pentru care numărul de locuri la admiterea în învățământul superior era neverosimil de mic. De exemplu, la inginerie, acum termină facultatea un număr dublu față de absolvenții din anii ’80, atunci când industrializarea era o prioritate națională, iar numărul de studenți din politehnici era cu mult mai mare decât al celor de la alte universități.

Așa că, s-ar zice, astfel de filme nu prea ar fi interesat pe multă lume. Nu era deloc așa, motivul real fiind acela că mediul universitar era, oricum, mai liber de constrângerile politice ale vremii și mai dificil de proiectat de ecrane. Se mai întâmpla să se prezinte și viața academică, precum în filmul Orgolii (1981), al lui Manole Marcus, după romanul lui Augustin Buzura, unde se arată atât chinul activității de cercetare științifică fundamentală, dar și dedesubturile procesului de alegere a unui decan, cu promisiuni, trădări, certuri, împăcări, prietenii, dușmănii, răzbunări etc. Unul dintre puținele filme care se apleacă direct asupra vieții studenților este Gaudeamus Igitur (1965) al lui Gheorghe Vitanidis, o producție care, în limbajul zilelor noastre, abordează problema tranziției tinerilor de la liceu la facultate, a integrării studenților din anul I la viața universitară. În rest, filmele artistice aveau ca temă ori ce se întâmpla cu cei care nu luau la facultate (foarte mulți), ori ce se întâmpla cu cei care terminau facultatea (foarte puțini). Din prima categorie erau filme precum Filip de bun (1975) al lui Dan Pița, care arată cum un tânăr care ratează admiterea la facultate se angajează în câmpul muncii, prestând diverse meserii, găsindu-și adevărata vocație unde altundeva decât în uzină. Din a doua categorie, a filmelor despre cei care terminau facultatea, emblematică este seria Bobocilor (1975, 1977, 1985), în regia lui Mircea Mureșan, unde ni se descria cât de minunat era să iei repartiție la țară, ca să-i înveți pe copii franceză sau greacă. Nu era deloc minunat, ci era greu, extrem de greu, atunci, ca și acum! Mai erau filme care se refereau la tinerii care nu urmau o facultate, ci lucrau ca simpli muncitori. Aici era o altă problemă, că nu erau înfățișați ca simpli muncitori, ci ca tineri care cântau la flaut (nu la acordeon sau țambal), aveau nu o simplă bicicletă Tohan, ci o bicicletă semi-cursieră, care se cumpăra cu pile grele și mai aveau și adidași albi cu talpă groasă, așa cum aveau numai copiii de doctori, pe vremea aceea. Mă refer, evident, la filmul Pas în doi (1985) tot al lui Dan Pița, în care ni se prezintă o astfel de realitate edulcorată, care ascundea viața grea, dură, a tinerilor muncitori care își distrugeau sănătatea muncind în condiții grele, uneori în trei schimburi, pe bani puțini, de multe ori veniți de la țară în orașe în care nu aveau pe nimeni și își făceau un rost fiecare cum putea. Realitatea era greu de descris pe ecrane, deoarece absolut toate filmele erau vizionate de familia conducătoare, așa cum aflăm din cartea Cinema în RSR a lui Bogdan Jitea. Din acest motiv, mulți regizori evitau să facă film de actualitate, cantonându-se în ecranizări, filme istorice etc.

În acest vid al imortalizării pe peliculă a vieții studenților apar filmele documentare, realizate de Studioul Alexandru Sahia. Acesta fusese un publicist de stânga din perioada interbelică, revendicat de puterea comunistă ca un erou al clasei muncitoare. Filmele Sahia, care rulau în cinematografe înainte de filmele artistice, durau câteva minute și aveau un caracter informativ și, de regulă, festivist. Pe lângă aceste filme la Studioul Sahia se produceau și documentare de artă, care aveau avantajul că nu erau supuse unei cenzuri la fel de dure precum filmele artistice.

În această categorie intră un film de aproape 15 min., intitulat Student la Iași (1970), avându-l ca regizor pe Iancu (Ion) Moscu (1926-2009), unul dintre cei mai mari realizatori de filme documentare de la noi, ieșean de origine. Primele imagini din film sunt din Biblioteca Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi”, unde i se ia un interviu în scris unui student din anul III de la Facultatea de Industrie Ușoară, maestru al sportului și vicecampion mondial de tineret la scrimă, care vorbește în șoaptă (era la bibliotecă) despre valoarea timpului, mai ales pe durata studiilor universitare. Apoi, cadrul se mută brusc la Bolta Rece. Filmul impresionează prin modernism și lipsă de conveniențe, deoarece studenții sunt filmați în ipostaze pe care astăzi nici nu ne-am gândi să le includem într-un film de promovare a imaginii universităților. Deci, de la bibliotecă la un restaurant celebru, unde studenții cântă …adevăru-i doar în vin spune-un vechi proverb latin, hai să bem și să ne veselim!, cântece care se mai cântă astăzi doar pe la întâlniri de promoție! Aici sunt filmați studenți și studente care beau bere sau vin și fumează, râd, vorbesc, se distrează. O atmosferă tipic studențească, fără nimic vicios, imaginile arătând o realitate pe care o știm și o trăim sau am trăit-o cu toții.

În afară de imagini, este impresionantă coloana sonoră. Studenții fac diverse mărturisiri, despre felurite lucruri, fără a li se vedea fețele. Cineva vorbește despre cum își gestionează banii, vreo 6-700 de lei, din care 350 se duc pe cartelă, 100 de lei pe țigări etc. O studentă povestește despre cum adoarme la cursuri, în timp ce domnul profesor predă monoton la catedră, oricum, realități despre care nu se vorbea în mod liber la acea vreme.

Bineînțeles că astăzi normele DGPR nu ne-ar permite nicicum să filmăm studenți în cluburi. În viitor nu vom mai putea să filmăm nici în amfiteatre. Vremurile se schimbă!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic și prorector la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași

Publicitate și alte recomandări video