Sportul este un domeniu care stârneşte pasiuni aprinse peste tot în lume. Pe plan global, prim-planul este deţinut de sporturile de echipă, care generează aproape săptămânal doza de adrenalină de care suporterii au nevoie. Astfel, poate nedrept, disciplinele individuale, care ard, de regulă, de câteva ori pe an, cad de multe ori pe planul doi. Moda este vizibilă şi la noi, unde fotbalul e „rege”, urmat la mare distanţă de handbal şi, apoi, de alte ramuri precum baschet, volei sau rugby.

La fel ca în străinătate, des, suporterii români se exprimă foarte vocal, încercând să-şi impună punctul de vedere chiar şi când e vorba de entităţi sută la sută private, ataşamentul faţă de club fiind considerat un drept mai sfânt decât cel dat de „certificatul de patron”. Au simţit asta pe pielea lor alde Copos, Badea, Becali sau Negoiţă, înjuraţi şi, unii chiar alungaţi, practic, de la cluburile lor.

Lucrurile sunt şi mai complicate atunci când vine vorba de echipele care consumă resurse consistente din bani publici. Practic, sunt finanţate din buzunarul tuturor, fapt care îi face, teoretic, „patroni” pe toţi contribuabilii. Un fel de „socios”, chiar dacă această calitate nu e voluntară, ci indusă de decizia aleşilor locali. În asemenea caz, dreptul la opinie este clamat pe tonuri mult mai ridicate.

La Iaşi, din păcate, sportul este dependent de mult timp, aproape sută la sută, de banii publici, după ce implicările trecute, episodice, ale unor privaţi la handbal, baschet, rugby şi fotbal au avut sfârşituri grabnice. Tot din păcate, rezultatele sunt dezastruoase: nicio echipă din sporturile cu impact nu mai joacă în elită!

Despre cauzele situaţiei actuale s-a vorbit enorm. Cel mai mult, firesc, de fotbalul masculin, ai cărui suporteri au ajuns, de pildă, să semneze petiţii online pentru demiterea fostului preşedinte, Adrian Ambrosie, şi să-l jignească public. Până la urmă, după ce consilierii locali au stopat finanţarea Politehnicii, condiţionând deblocarea alocării de bani către club de plecarea lui Ambrosie şi a colegilor lui, cerinţa a fost îndeplinită. Echipa retrogradase însă...

Schimbările la vârful lui Poli apărute în vară, care au adus în frunte alte nume controversate, nu au adus însă revirimentul aşteptat. La ora actuală, Poli e la mijlocul clasamentului eşalonului doi, deşi cheltuie cât o echipă care se bate la promovare, salariile existente fiind ameţitoare pentru eşalonul doi, astfel că deja au apărut destule voci care contestă conducerea actuală.

Modul discutabil în care sunt cheltuiţi banii ieşenilor nu se limitează doar la fotbalul masculin. În ultimele zile a apărut pe tapet situaţia echipei de fotbal feminin Navobi. Care a primit de la CL o sumă de zece ori mai mare decât colege din Liga a II-a şi mai mult decât dublu decât campioana României, dar e la şase puncte de promovare, după ce a pierdut două meciuri, unul la „masa verde”, după ce se pare că nu a prezentat legitimaţiile jucătoarelor!

Lucrurile sunt alandala şi la alte ramuri. Handbalului feminin i s-au aprobat bani în vară, însă nu s-a cheltuit vreun leu pentru simplul fapt că Iaşul nu are echipă! Rugbiul masculin consumă bani publici, deşi joacă în afara competiţiei. Handbalul masculin, prima echipă care a renăscut prin forţe proprii, după „asasinatele” recente, care au condamnat la desfiinţare cinci grupări locale de primă ligă, nu a primit niciun cent de la Consiliul Local. Şi lista poate continua.

Trăgând linie, un peisaj sumbru. Milioane de euro cheltuite aiurea, performanţe insignifiante. Iar dacă mai amintim de modul în care arată Sala Polivalentă şi Stadionul Iaşului, nu mai miră pe nimeni cronicizarea durerilor de cap ale microbiştilor locali.

Într-un asemenea tablou, pentru ca banii ieşenilor să nu mai fie cheltuiţi aiurea este limpede că mult ceruta revoluţie a sportului local este singura soluţie de a mai readuce un mic zâmbet pe buzele miilor de fani. Alcătuirea unui regulament obiectiv de distribuire a banilor publici, bazat pe criterii clare (nivelul cheltuielilor în fiecare disciplină, beneficiile aduse oraşului şi comunităţii, fondurile proprii atrase de cluburi etc.), fără urmă de subiectivism, darea fondurilor ieşenilor doar pe mâna unor persoane competente, oneste ori stabilirea unor obiective ferme de îndeplinit pentru racordarea la robinetul public sunt condiţii sine qua non pentru ca un sector care suferă de mult prea mult timp să dea speranţe de renaştere.

Ia cineva taurul de coarne?