Summertime

În urmă cu mai bine de un deceniu, când am început această rubrică cu o țintă istorică și culturală, printre primele articole mai atipice pe care le-am scris a fost și unul „de vară”, așa mai efervescent, ca un șpriț răcoros, intitulat ghiduș, făcând cu ochiul celor educați, după numele unui celebru volum de poezie din anii ’80 de-al Magdalenei Ghica: O tăcere asurzitoare. Iată ce scriam atunci, în 2014, după ce goana reparațiilor interne și externe de la blocuri încetase brusc:

„De o bucată de vreme mă trezesc derutat dimineața la ora 7. E prea multă liniște. Trosnelile infernale ale celor care iau gunoiul nu se aud decât pe la ora 10, când mașinile Salubris pot cu adevărat să încurce eficient circulația din oraș, iar hămăiala dodecafonică a haitelor de câini vagabonzi, care pigmentează inconfundabil nopțile din Tătăraşi, a amuțit vremelnic, toropită de soare. De ce e așa de multă liniște?

În anii din urmă, ehei!, diminețile de vară erau întruchiparea vibrantă a Infernului lui Dante astfel încât ceasul deșteptător devenea o inutilitate sclifosită. De la trăsnetul sfredelitor al pietrișului coborât printr-un tobogan de tablă de pe terasa blocului de vizavi, transformată de un antreprenor șmecher în prima mansardă din Oancea (unde eu nu m-aș muta nici gratis, după ce am văzut cum a fost construită!), la tradiționalele hârâieli ale camioanelor de marfă, urmate de vreo jumătate de oră de pocnete metalice asezonate cu înjurături, îndemnuri smucite asezonate cu răgete ale unor primate care nu și-au interiorizat încă limbajul, pot spune, cu mâna pe inimă (și palmele pe urechi), că, în ultimul deceniu, nimic din suferințele auditive ale reparațiilor de vară nu mi-a fost străin. Bâzâielile infernale de rotopercutoare, pocnete de schele, moloz aruncat «în ploaie», huruit de rabă, trăsnete metalice și inubliabilele îndemnuri, comentarii și înjurături răcnite de armatele de țopârlani analfabeți din construcții mi-au acompaniat, vesel, diminețile de vacanță din ultimii opt-zece ani. Interesant este că metabolismul uvrierului român e foarte gingaș, el debutând cu o criză de epilepsie în care simulează agitația de la prima oră a dimineții pentru ca apoi, îmblânzit, să se retragă moleșit la umbră cu biberonul cu bere la îndemână, până la ora 14.30 când e lovit de o altă frenezie zgomotoasă până pe la 16.30, moment în care, sindicalist erect, descoperă că nesupunerea civică în fața «lu dom injiner» sau, după caz, a «şăfului» poate începe, prin mârâieli, bolboroseli și blesteme strecurate printre dinți pregătind plecarea indignată, «după zece ore de muncă», de la ora 16.55.

Nu aș vrea să creadă cineva, citind rândurile de mai sus, că îi desconsider pe amărâții descriși oarecum acid aici, răpănoși alcoolici, de cele mai multe ori angajați fără acte, plătiți cu țârâita sau țepuiți de antreprenorii improvizați ai lucrărilor de vară. Vina nu e, desigur, a lor. Cei destoinici, care pleacă în străinătate, arată, sub conducerea unor manageri profesioniști din țări normale, cu legi care chiar se respectă, că mitul muncitorului român leneș este complet inconsistent. Atunci când lucrează pe bani adevărați și cu o legislație și o organizare a muncii civilizate, muncitorii români pot fi serioși și aplicați. Ei, «căpșunarii» – cum nedrept sunt ostracizați de nemernicii din presă –, au ținut economia României cu bănuții lor câștigați în străinătate și trimiși acasă prin Western Union, de a rămas și azi defazat domnul Varujan Vosganian, cu încredințarea ridicolă că România a avut creștere economică în timpul norocos al guvernului Tăriceanu, datorită înțelepciunii și priceperii nemăsurate a ministrului de finanțe.

Liniștea aparentă de azi, nu cred că mai e nevoie să o spun, nu se datorează înțelepciunii sau spiritului civic și, evident, nici măsurilor curajoase ale guvernului de «flexibilizare» a pieței muncii, ci sărăcirii și pauperizării catastrofale a oamenilor obișnuiți, secătuiți de criză și de măsurile ucigașe ale unei succesiuni de guverne corupte şi ineficiente. Oameni cărora nu le mai arde de investiții și îmbunătățiri imobiliare. E liniștea deloc îmbietoare a cimitirului care îmi stârnește melancolii și amintiri din vremurile când eu și vecinii mei mai speram că va veni bunăstarea și pe aceste meleaguri. Noroc că liniștea nu va ține mult că acuși se trezesc din somn haitele de câini vagabonzi din cartier datorită mațelor ghiorăind și începe iar concertul…”

Cum suntem acum aproape de jumătatea celui de-al treilea deceniu al secolului XXI, privesc acest text, efervescent, dar destul de exact, ca o pagină scurtă de istorie ce conține niște markeri buni de utilizat într-o fotogramă actuală. S-a schimbat ceva azi față de celelalte decenii? Cred că ar fi greșit și de rea-credință să spunem că nu. Chiar de la înălțimea celor opt etaje de unde privesc eu cartierul Oancea din Tătărași pot spune că lucrurile nu mai stau la fel, decât în privința sărăciei oamenilor (deși postările de vacanță din toate colțurile lumii, multicolore și egolatre de pe Facebook, m-ar putea contrazice!). Javrele fără stăpân au cam dispărut, gunoiul este preluat selectiv, la ore decente, iar șantierele blocurilor care-și refac, pe bani europeni din PNRR, fațadele și izolația termică sunt acum la alt nivel de organizare, mult mai civilizat. Costurile la utilități, la lumină și gaz s-au triplat însă în contextul în care inflația a șters meschinele măriri de salarii pentru oamenii obișnuiți. Au mai apărut, în schimb, pe fiecare petec de verdeață disponibil blocuri, cu zecile, fără zone verzi și fără dotări minimale. Densitatea lor e deja sufocantă, iar lipsa parcărilor a devenit o sursă zilnică de stres și scandal între vecini, căci, din nefericire, autoturismul nu îl poți strânge să-l depozitezi pe balcon. Da, s-au înmulțit și supermarketurile distrugând micile magazine familiale, contribuind astfel, voios, la bunăstarea țărilor mamă cărora le transferă tot profitul anual (vai, dar nu e profit, ci amortizarea investiției inițiale, care se va finaliza în vreo două decenii!). Și, onestitatea mă obligă să reamintesc răspicat și că de atunci s-au schimbat de trei ori dalele de pe Esplanadă! În rest, numai de bine, și la vară cald! (Care n-aveți aer condiționat, ați pus-o!)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video