„Toţi sunt la fel” e sloganul ultimelor două decenii. Mai exact, are circa 22 de ani, pentru că s-a născut de fapt prin anul 2000. Alegerile din acel an, care au culminat cu finala prezidenţială Iliescu-Vadim, au reprezentat momentul de cotitură. Atunci s-a produs primul declic, şi de atunci s-a votat în consecinţă: ori cu un „nebun”, votul-înjurătură, ori cu unul „rău” ca să nu iasă unul „mai rău”, adică votul-din-silă.

Nici votul pentru USR de la ultimele alegeri nu a fost altfel, respectiv, unul pozitiv. Aparent s-a votat destul de consistent pentru „oameni noi” şi pentru „un alt fel de politică”, în realitate şi cu USR s-a votat atunci tot din disperare. E drept, a fost ceva şi din entuziasmul pasager al intrării unei noi generaţii pe marea scenă a politicii, dar lipsa de consistenţă şi-a spus până la urmă cuvântul. Prin ascensiunea la vârf, cu mijloace deloc ortodoxe, a celor cinici şi lipsiţi de scrupule, USR a ratat mai apoi şansa de a schimba într-un fel sau altul cursul unei ţări lipsite de alternativă.

De aceea cred că va trebui să părăsim terenul discuţiei despre politicianul sau partidul X sau Y şi asta nu neapărat pentru că „toţi sunt la fel”, ci pentru că a devenit irelevant şi să intrăm pe cel al sistemului în care joacă cu toţii. Pentru că doar de sistem e vorba când vedem că oricâţi „oameni noi” a-i scoate în faţă, majoritatea covârşitoare rămâne la fel de încăpăţânată: nu are încredere în niciunul.

Iar discuţia despre sistemul în care joacă cu toţii e legată în principal de direcţie, mai concret, de lipsa ei. Problema majorităţii românilor (şi nu doar a românilor), e că nu înţeleg încotro ne ducem. Şi asta nu din analfabetism, ci pentru că pur şi simplu o direcţie anume nu există. Suntem într-o fundătură. Lumea aşa cum o ştiam când, după căderea comunismului, ne-am reconstruit, cu chiu cu vai cum am făcut-o, o nouă ţară, nu mai e. Pur şi simplu. A dispărut în neant.

Anii 90, când am pus bazele României de azi, sunt istorie antică. Aproape nimic din ce visam atunci ca model de societate, nu mai e nici posibil, nici dezirabil. Pentru că modelul era Vestul, iar Vestul nu mai e nici el ce-a fost. Pentru că, de fapt, nici lumea întreagă nu mai e ce-a fost. Vestea consolatoare cumva e că nici Vestul, nici lumea largă, nu sunt mai fericite azi decât noi, dar asta e o altă discuţie. Problema, cum spuneam, e lipsa de direcţie şi de sens. Care e globală.

Semnele sunt mai vechi şi probabil că 2008 a fost prima alertă. Criza declanşată atunci a avut rolul unei dezvrăjiri în masă. Atunci am început să punem la îndoială toate fundamentele ideologice ale lumii în care trăiam, de la capitalismul cu legile lui sacre ale pieţei şi lăcomiei, care a dat frâu liber mai mult răului din noi decât părţilor mai luminoase, la socialismul redistributiv şi teoretic egalitar, dar care a dovedit, în Vest, acolo unde s-a manifestat în libertate, că nu e capabil să rezolve nimic important pe termen lung. La problemele reale de azi, soluţiile prefabricate cu zeci şi zeci de ani în urmă nu mai au nici un cuvânt de spus.

Fără a intra în amănunte, două mari probleme cred că avem azi, fără soluţii în vechile aranjamente politice în care încă trăim: inegalitatea care de peste douăzeci de ani creşte continuu şi deja accelerat şi, în strânsă legătură cu asta, spectrul deja manifest al noilor abuzuri. Aici vorbim de efectele tot mai nocive pe care le produc noile tehnologii, noile corporaţii şi noii guru ai economiei digitale: de la invadarea şi, uşor-uşor, controlul asupra vieţii private, la noile clivaje sociale şi culturale, categorii întregi de populaţie fiind deja condamnate la excluziune, marginalizare şi abuz. Aceste două noi realităţi sunt principalele responsabile de atmosfera apăsătoare, despresivă şi, în final, paralizantă, care domină psihicul civilizaţiei noastre occidentale la care suntem şi noi aliniaţi. Atmosferă perfectă pentru unul ca Putin să-şi facă de cap, găsindu-şi mereu aliaţi în chiar inima zisei civilizaţii.

Din acest punct de vedere, Putin e mai degrabă consecinţă, decât cauză. E mai degrabă profitor decât provocator al crizei prin care trece lumea. O lume care de vreo două decenii nu-şi găseşte direcţia. Asta cred că e tema reală a lumii de azi şi a noastră, a României, inclusiv. Iar când vom vedea politicieni care chiar înţeleg şi chiar sunt preocupaţi de această problemă, vom putea renunţa cu folos la fatidicul „toţi sunt la fel”.