Supradoza de politică

E clar că voi scrie despre alegerile de zilele astea din România, nici nu aș putea face altceva. Nu doar pentru că nu aș avea niciun cititor astfel, ci pentru că nu m-aș putea concentra pe alt subiect. Injecția de politică e atât de mare și plină de adrenalină, că am intrat cu toții în supradoză și delirăm. Dar nu avem de ales, trebuie să închidem ochii și să ne lăsăm purtați de efectul halucinogen până trece, pentru că va trece.

Practic, în fiecare emisiune TV, clip video sau audiție de pe Internet pe care le urmărim tragem pe nas o liniuță de drog, luăm un opioid care ne trimite în transă. Nu știu dacă s-a studiat chestia asta de către psihologi, dar cred că e ceva acolo, cu siguranță.

Eu, personal, am observat că în asemenea situații există mereu două mari reacții, una pro și alta contra pentru fiecare individ în parte, nimeni nu va fi vreodată la mijloc, adică indiferent. Astfel, fiecare cetățean polarizat în acest mod, își poate da seama de orientarea oricărei opinii exterioare după primele secunde. Știind astea e ușor să jonglezi cu informațiile care te asaltează și să le sortezi ca atare, fiecare la locșorul ei, pro sau contra. În felul ăsta te aperi de dileme, de blocajele mentale, de presentimente.

Dar ce te faci când vine unul cum e David Popovici sau Tudor Chirilă care ne sfătuiește să votăm „informați”? Ce înseamnă să fii informat, frate, în nebunia asta? Practic, nu cred că mai înseamnă nimic, pentru că tensiunea emoțională e prea mare. Nimeni nu mai are răbdare să se informeze, toți atacă!

De la un punct încolo în demersul electoral nu te mai poți informa obiectiv, este o sarcină aproape imposibilă, oricât de corect și bine intenționat ai fi. Este evident că te vei poziționa într-una dintre părți, iar când faci asta ajungi să respingi ca o paletă de ping-pong tot ce vine din partea cealaltă. Nu mai ai cum să receptezi ceva din tabăra opusă oricât de mult te-ai strădui.

Am observat asta și la alegerile trecute. Oamenii care și-au construit o imagine despre un candidat nu mai pot fizic să îl suporte pe celălalt. Se creează o repulsie viscerală pentru tot ce vine din partea opusă. Efectul este atât de puternic, încât creează instantaneu în individ refuzul de a mai primi orice este legat de ceea ce nu-i place. Se creează o repulsie automată, ca un reflex. Are loc, de fapt, un fel de manipulare a propriilor idei și chiar simțuri într-o anumită direcție. Mintea ta este incapabilă să mai primească altceva decât ceea ce și-a propus. Și astfel toți rămân neinformați! Toți votăm fără să fim informați obiectiv.

De exemplu, adversarii lui Călin Georgescu nu pot privi de la un capăt la altul vreo prezentare video a acestuia. Greața se instalează după primele secunde și creierul nu mai poate percepe nicio idee din ce îi parvine.

La fel se întâmplă cu Elena Lasconi. Dacă ești lângă un susținător Georgescu în acel moment, cu siguranță îți va spune să schimbi canalul ori să închizi cu totul televizorul, pentru că nu o suportă pe „tipa aia”.

E o senzație de greață identică. Și ambii sunt/rămân de fapt neinformați, sau pe jumătate informați, ca să zicem așa. Extrem de puțini vor avea tăria sufletească, rațională și răbdarea aproape supraomenească de a recepta informații în egală măsură atât de la un candidat, cât și de la celălalt.

Oamenii care până mai ieri erau calmi și stăpâniți, devin recalcitranți și nervoși în preajma celor pe care „nu-i suportă”, despre care, altfel spus, nu știu mai nimic.

Prin urmare, trebuie să repet, ca să elimin orice urmă de rea voință: nu e vorba, așa cum se spune, că nu mai vrei să vezi anumite lucruri despre adversari, ci că nu mai poți face asta. Redeschiderea porților percepției pentru toate direcțiile se poate face doar cu un efort suplimentar pe care majoritatea covârșitoare a oamenilor nu îl pot face. Odată ce îndoctrinarea s-a instalat, repulsia față de restul e obligatorie.

Aceasta este cauza principală pentru care s-au făcut atât de multe greșeli de când există democrație, adică de când poporul decide pe cine să aleagă drept conducători. De la un anumit punct încolo, în timpul campaniilor, lucrurile nu mai sunt echilibrate pentru nimeni și totul devine viral, prin urmare emoțional, de nestăpânit, animalic, instinctual.

În grupuri mai mici de oameni efectul acesta nu este atât de puternic tocmai pentru că acolo energiile generatoare de simpatie și ură nu sunt atât de puternice. Cu cât sunt mai mulți oameni implicați, cu atât forța e mai mare.

Deci, da, iubirea și ura sunt oarbe. Și au de-a face cu politica. Dar, mai presus de toate, au de-a face cu o incapacitate fizică de a mai judeca.

Alegerile din acest an îmi aduc aminte izbitor de subiectul dintr-o carte a lui José Saramago intitulată Eseu despre luciditate. În roman este vorba despre un scrutin electoral din capitala unei țări imaginare. La respectivul scrutin, fără nicio avertizare prealabilă, se constată că peste 70% dintre alegători au pus în urne voturi albe. Procentul se mărește la al doilea tur de scrutin, cauza rămânând necunoscută. Totul pare din „exterior”, adică din punctul de vedere al celor implicați în politică, al conducătorilor, ca un fel de boală care s-a instalat subit peste oameni, o boală care-i face să refuze ordinea/ordinele prestabilite, să rupă contactul cu sistemul și să nu mai pună ștampila pe niciun candidat. Guvernul ia măsuri dintre cele mai ciudate, din ce în ce mai drastice, ajungând până la izolarea orașului de restul țării. Toți cetățenii devin astfel, în grup, un fel de paria pentru restul lumii. E un complot, o epidemie a orbirii, o molimă autodistructivă? Autorul nu oferă un răspuns, dar dă de înțeles faptul că politicienii au mers prea departe, devenind nu reprezentanți ai poporului, ci adevărați dușmani ai acestuia, efectul fiind unul natural, de respingere organică a cancerului apărut în organism.

Asemănarea este izbitoare cu situația din România de azi. În ultimii 35 de ani, politicienii au înșelat din ce în ce mai mult cetățenii, considerându-i simple instrumente sau arme care se scot din teacă în timpul alegerilor, nimic mai mult, ei devenind practic o castă superioară cu drepturi diferite și misiuni desprinse de realitate. Chiar dacă situația va reveni exact în același punct după o vreme, dar cu alte figuri, cu alți oameni, e bine de știut și de amintit celor cu responsabilități că lumea nu e a lor și că există o forță mult mai puternică decât își pot imagina vreodată în mulțimile pe care ei le conduc, o forță naturală, de nestăpânit și de necontrolat, asemenea fenomenelor meteorologice devastatoare.

Publicitate și alte recomandări video