Tăcerea lui Ion Baciu

Am mai scris despre Ion Baciu. [Și în această pagină: „Ion Baciu – o viaţă pentru o orchestră” (I), (II), (III).] De fiecare dată a fost ceva nou, important de pus în lumină. Continuitatea au asigurat-o documentele scoase treptat din arhive, amintirile muzicienilor norocoși să-i fi fost aproape. Deși la 8 noiembrie se vor aduna trei decenii dominate de absența sa fizică, fotografiile, înregistrările audio-video, ideile difuzate în media scrisă și audio-vizuală păstrează impresia stabilă a omului, artistului ascultat-admirat azi, mâine, oricând.

Indiferent cum te apropii mai întâi de Ion Baciu, urmărindu-i confesiunile ori creațiile dirijorale, atenția se concentrează imediat asupra mesajelor comunicate prin cuvinte, prin muzica însăși. Pentru evocarea de astăzi deschid seria explicațiilor cu amintirile pe care mi le-a încredințat, dezvăluind împrejurările formării concepției personale despre sonoritatea orchestrei simfonice:

[…] eu am fost trimis la timp la Viena, la Academia de Arte. Dar nu Academia mi-a mai dat ceva în plus, ci viața muzicală din Viena, în special orchestra Filarmonicii. După un an sau doi am fost trimis în America, și am ascultat orchestrele de acolo. Așa s-a format în mintea mea o simbioză între moliciunea și frumusețea sunetelor instrumentelor de coarde (violinele, violoncelele ș.a.m.d), cum le-am auzit la austrieci, și ceea ce m-a impresionat pur și simplu la americani, sonoritatea suflătorilor. Probabil că această sonoritate vine de undeva, de la jazz… O precizie absolut fantastică, nici un fel de rabat la capitolul „tehnică”, virtuozi toți!… Și-atunci, la întoarcerea acasă, am început să lucrez cu orchestra noastră după modelele de care v-am vorbit. Îmi amintesc, eram în sala de concert, la Boston, și când am auzit un acord – „Daphnis și Chloé” – m-am ridicat în picioare (în timpul concertului) și m-am așezat la loc! Un singur acord… Atâta strălucire n-am putut să-mi imaginez că se poate! Deci, numai dacă vezi undeva, dacă știi că e posibil să ajungi la o asemenea sonoritate – o vei face și tu! Dacă nu observi, cu atât mai rău…¹

Interesant, admirabil este că sonoritatea când maiestuoasă, năvalnică, strălucitoare, când lirică a acestui tip de instrumente a fost apreciată de comentatori încă din primii doi ani de existență ai noului ansamblu simfonic (1969-1970), anii studenției celor care, știind la perfecție partitura, își concentrau privirile mai mult spre gesturile cuprinzător-expresive ale profesorului lor. Imaginile înregistrate în acele momente sunt semnificative. Este de înțeles că pe baza existentă la Iași încă din perioada interbelică, menținută de Ion Baciu, dezvoltată în timpul audițiilor de la Viena și Boston, s-a rafinat tipul de sonoritate descris peste ani. O caracteristică, poate chiar un model de viață lungă pentru că a rămas întipărit în „gena” orchestrei, preluat de instrumentiștii noilor generații, lăudat de toți dirijorii importanți care au lucrat de-a lungul timpului cu ansamblul ieșean. Îi numesc acum doar pe Emanuel Elenescu, Ilarion Ionescu-Galați, Cristian Mandeal, Lawrence Foster, Tiberiu Soare.

Explicația omogenității sonore, a personalității orchestrei filarmonicii ieșene a fost completată de Ion Baciu în aceeași sâmbătă frumoasă de iunie, despre care am bănuit, dar nu am crezut atunci că va fi ultima cu prezența sa aevea:

S-a spus că o orchestră nouă nu trebuie să facă imediat muzică, ci trebuie să cânte, cum spunem noi, pătrimea cu punct – adică să fie o disciplină în cânt extraordinară. La asta eu am adăugat un lucru foarte important: să-i învăț pe oameni să se asculte între ei! Iar dirijorul nu este bătător de măsură…, el „pe măsură” își creionează, ca să zic așa, dorințele și cere orchestrei să cânte într-un anumit fel. Bătutul (tactarea) măsurii poate să fie, să zicem, elegant, sau sportiv, sau de spadasin, sau de gimnast, dar tactarea trebuie să conțină în ea muzica pe care o ai în momentul acela! Însă dacă orchestra se învață cu „bătutul” zdravăn al măsurii (și foarte fix), atunci instrumentiștii nu se mai ascultă, se uită la tine și cântă după mâna ta. Ori, eu am zis că trebuie cântat după ureche, nu după mână.²

Muzicienii, în general, instrumentiștii, melomanii care citesc aceste explicații vor înțelege imediat sensul ideilor lui Ion Baciu. Dar cât de complete ar fi cuvintele argumentate prin înregistrările, nu puține, realizate de neuitatul dirijor. Cele mai multe cu orchestra sa de suflet de la filarmonica ieșeană, altele cu orchestrele filarmonicii din Cluj și Radioteleviziunii. Aici apare piedica aproape de neînlăturat. Există cd-uri publicate de-a lungul timpului, care memorează versiuni ale unor lucrări orchestrale și concertistice imprimate de cei mai importanți dirijori români. Utilitatea lor nu trebuie argumentată, e de la sine înțeleasă. Tocmai de aceea rămâne permanent surprinzătoare și întristătoare absența documentelor sonore înfăptuite de Ion Baciu din circuitul discurilor, a programărilor radiofonice. S-ar părea că și era cd-urilor apune, au intrat deja în folosință alte suporturi magnetice, alte sisteme media, însă valorile excepționale create de Ion Baciu, despre care atâția instrumentiști, soliști de operă, cronicari s-au exprimat admirativ, rămân necunoscute. Tocmai vârfurile valorice ale creației sale dirijorale, dintre care menționez suitele „Daphnis și Chloé” de Maurice Ravel, poemele simfonice „Till Eulenspiegel”, „Moarte și transfigurație” de Richard Strauss, lucrările simfonice de George Enescu, opera „Oedip” – toate înregistrate profesional! – își dorm nevinovate somnul tăcerii…

Dar speranța moare ultima. Poate că împlinirea la 8 noiembrie a trei decenii de la dispariția sa, poate că închiderea, în iulie 2031, a unui veac de la naștere, vor stimula gesturile de recuperare ale unor valori istorice grabnic necesar a fi cunoscute.

 

¹ Alex Vasiliu, Dialoguri neprotocolare, Editura „Cronica”, 2005, p. 26.

² Idem, p. 27.

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video