Tăcerile pline de tâlc ale Ivonei

Prin tăcerea ei, Ivona incită la reflecţie şi la reflexie, devenind o imagine în oglindă a defectelor celorlalte personaje şi, implicit, a rolurilor actorilor, nişte ”cabotini”. În centru avem ideea că detestăm la ceilalţi propriile noastre defecte. În raport cu media, ceea ce este diferit va fi mereu marginalizat şi contestat, iar grila de valori a majorităţii va discerne ceea ce este altfel ca fiind negativ (”pesimistă”, ”realistă”). În spectacolul acesta, Ivona este spontană, frustă, firească, sinceră, actuală. Ca un smile emoticon. Şi la fel de subversivă, în special prin tăcerea ei interpretabilă. Dintr-o indicaţie de scenă, tăcerea Ivonei ajunge replică rostită de ceilalţi, laitmotiv şi trimitere memorabilă.

Piesa lui Witold Gombrowicz, Ivona, Prinţesă de Burgund,este o parodie shakespeariană, dramaturgul polonez inventând un termen nou pentru specia umorului morbid (mopsing joke) şi rămâne o parodie scenică în montarea lui Andrei Măjeri. Spectacologic, s-ar putea revendica dintr-o commedia dell’arte postmodernă fără măşti, dar cu machiaj strident, costume ingenioase (rochia-evantai dintr-o crinolină a reginei, ”şuba” regelui, semifracul preluând caracterul josnic al şambelanului, pantalonii pană, bufanţi pe şolduri şi ”brâul” prinţului, portjartierele desprinse ale doamnei de la curte etc.), posturi corporale rigide şi repetitive, denotând fixisme morale, trimiteri parodice la Festivalul de la San Remo şi la melodii italiene din anii ’60-’80 (intonările muzicale constituind o modalitate prin care se creează legătura între momente).

Încă de la început, pe ritmurile melodiei La Bambola interpretată de Patty Pravo, este introdusă convenţia teatrală: o fetiţă cu plete şi rochiţă galbenă simplă cu însemnul ”smile” brodat pe întreaga suprafaţă, învăluindu-i feminitatea, aleargă prin sală agitând nişte corzi ori priveşte pe furiş cum ceilalţi copii se hârjonesc pe scenă, apoi se îmbracă în costumele de spectacol, preluându-şi rolurile-mască şi grimasele corporale. De cele mai multe ori, costumele personajelor reprezintă o prelungire a goliciunii personalităţii acestora ori a desfigurării sufleteşti. Regizorul renunţă la unele personaje din piesă, iar unii actori interpretează mai multe roluri, actualizând textul în sensul unei lecturi care opune normalitatea anormalităţii şi al unei parodii care se autoexpune. Decorul format din piese lego de proporţii, viu colorate, accesoriile din minipiese lego (coroana regelui, pălărioara reginei, broderiile de pe rochii ori frac, papionul), proiecţiile alb-negru, în special imagini cu copii care se joacă, inocenţi sau cruzi, victime sau călăi, pe panoul uriaş de fundal (o altă modalitate de a asigura unitatea spectaculară, alături de ilustraţia muzicală) reamintesc în permanenţă de convenţia teatrală asumată deopotrivă de actori şi spectatori.

Starea nedefinită a prinţului (”melancolia”), exasperat de monstruozităţile fizice şi morale de la curtea regală, opoziţia sa culminează cu decizia neaşteptată de a se logodi cu Ivona, o prezenţă searbădă, apatică, fără relief. Iritat de absenţa vreunei reacţii din partea acesteia, trece în mod neaşteptat de la repulsie la ludic şi apoi la încăpăţânarea îndrăgostitului. Spectacolul este rece, brechtian, sunt folosite tehnici ale detaşării (vorbirea indirectă, la microfon sau înspre public, ignorând interlocutorul real, scandările din final, joc exterior, artificial, emfatic).

Uneori Ivona pare un personaj alienat într-o lume incomprehensibilă. Ea repetă ca-n oglindă gesturile celorlalţi, atunci când nu devine ea însăşi spectatorul glumelor morbide, încercând să înţeleagă cu inocenţă ludică raţiunea de a fi a oamenilor-mască din jurul ei. Un om normal şi sensibil va părea nepotrivit în raport cu majoritatea dacă majoritatea judecă după o normă greşită. Este singură în mijlocul unei majorităţi schilodite pe dinăuntru, de aici consternarea ei şi incapacitatea de a-şi exprima altfel decât prin mimică şi gesturi stângace, arareori vocal, preaplinul sufletesc (de) neînţeles. Alteori Ivona ilustrează prin mişcare scenică raporturile dintre personaje, gândurile ori sentimentele ce lipsesc dialogurilor forţate dintre prinţşi prietenul său Chiril, redus la un alter-ego al principelui, reprezentat tot de Andrei Sabău. Trecerile între stări de spirit diferite (exaltare-dezabuzare, bucurie-teamă, siguranţă-rătăcire, disperare-amuzament, gravitate-clovnerie, seriozitate-ludic) sunt foarte rapide ori bruşte. Flavia Giurgiu are o virtuozitate corporală de invidiat şi jonglează cu versatilitate între multitudinea de stări cerute de rol. Astfel că tăcerile Ivonei sunt pline de tâlc.

Soluţiile regizorale sunt textuale adaptate sau noi, pliate pe estetica absurdă, grotescă, parodică şi pe conceptul regizoral (o curte regală de micuţi teribili şi întrebarea privind condiţiile de posibilitate ale normalităţii); regizorul manifestă predilecţie pentru tehnicile multimedia şi pentru cele de mişcare scenică, minimalism, atenţie la detalii, iar lucrul cu actorul este pus la punct. Conceptul regizoral este inedit prin raportarea la text şi la imaginea personajului principal: ”am pus totul într-o ramă a copiilor care se joacă, iar Ivona e outsider, uneori joacă, alteori încearcă să înţeleagă ce joacă ceilalţi, alteori abandonează jocul sau doarme…”. Îndepărtarea de realism prin orice mijloace ajunge la apogeu în scena morţii Ivonei (când pe scenă se desfăşoară un teatru conceptual, iar ceea ce ţine de reprezentare se mută pe ecranul de proiecţie, doar semnificând). Marginea scenei şi marginea ecranului separă şi fac legătura între spaţiile spectatorului, teatrului, actorului.

Conceptul regizoral este în acord cu direcţiile de scenografie, cu light design-ul în culori calde, scoţând în evidenţă decorul viu colorat şi cu momentele de dans şi muzică live, ca o joacă de copii. Dacă regizorii se împart în două categorii, esteţi şi tehnici, un tânăr regizor care jonglează cu ambele variante va avea mai mult de câştigat în această zonă.

(Ivona, Prinţesă de Burgund de Witold Gombrowicz, scenariul şi regia: Andrei Măjeri, distribuţia: Flavia Giurgiu/ Ivona, Alexandra Duşa/ Regina Margareta, Bianca Pintea/ Iza şi Mătuşile, Ingrid Neacşu/ Şambelanul, Andrei Sabău/ Principele Filip şi Chiril, Valentin Oncu/ Regele Ignaţiu, scenografia: Irina Chirilă, Teatrul ”Aureliu Manea” Turda, premiera: 31 ianuarie 2015)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)

Publicitate și alte recomandări video