Te iub…

Am mai scris la un moment dat sau poate chiar în mai multe rânduri despre pierderea identităţii naţionale la români şi chiar a conştiinţei de sine. Spuneam, de exemplu, că acum, pe aceste meleaguri nu prea mai sunt români adevăraţi, aşa cum erau acum 100 sau mai mulţi de ani, ci nişte corcituri provenite din aceia şi ceva „materiale” de import, în special din America. Românii nu doar că au adoptat, dar şi-au însuşit complet nişte trăsături comportamentale şi chiar structuri socioculturale care îi face să nu mai fie ei înşişi, cei autentici. Evident că nu-şi dau seama de aşa ceva pentru că asta se întâmplă de obicei la generaţiile mai tinere care nu prea mai pot face comparaţie cu ce era înaintea lor pentru că nu au cum. Singurii care văd diferenţele sunt cei trecuţi de 50 de ani, dar aceştia nu mai pot influenţa cu nimic manifestări deja solidificate.

Cum altfel se explică o mulţime de comportamente care cândva erau de neconceput pe plaiurile mioritice, cum ar fi pupatul pe gură al copilului de către părinţi şi rostitul în continuu, în orice moment al zilei şi al nopţii a expresiei „Te iubesc!” care era atât de greu de scos din gură cuiva.

Pe bune, câţi români din secolul XIX crezi că spuneau „Te iubesc!” cuiva o dată pe zi? Sau o dată pe lună, o dată pe an, o dată-n viaţă!? Procentajul cred că era sub 0,5%, iar aceia erau aproape mereu burghezi şcoliţi prin Franţa şi care o spuneau chiar în franceză. Niciun român sadea nu s-ar fi deschis atât de tare, niciodată. Pentru că nu înţelegea rostul. Asta nu înseamnă că ei nu simţeau iubire, nu aveau exact aceleaşi sentimente (fix aceleaşi!) şi nu le trăiau cu aceeaşi intensitate ca şi cei de azi. Ba chiar aş putea spune că sentimentele erau mai curate şi mai profunde pentru că erau mai rare. Nu se iubea atât de des ca azi şi atât de divers, ca să nu zic mai multe.

Să spui în faţă „Te iubesc!” cuiva era un moment rar, cu o încărcătură emoţională unică, inconfundabilă şi de aceea extrem de preţios. O dată în viaţă chiar şi ar fi fost suficient pentru cineva să fie mulţumit că îl aude. Acum parcă oamenii au memoria scurtă, trebuie să li se amintească ceas de ceas că cealaltă persoană simte ceea ce simte. E nesiguranţă la mijloc sau doar iluzie?

Adică ce rost are să îi spui tu soţiei în fiecare dimineaţă când o laşi la serviciu: „Pa, iubito, te iubesc!”? Ai uitat de data trecută? Adică de azi dimineaţă sau de aseară, înainte de culcare? A uitat ea cumva? S-a schimbat ceva între timp? A suferit cineva de un atac de Alzheimer ori a avut un traumatism cranio-cerebral? Dacă nu, atunci ce faci, îl jigneşti pe celălalt şi te prefaci că ai uitat? Ce e zis, aşa rămâne, omule, şi se schimbă doar dacă apare ceva între timp.

Scazi atât de mult din intensitatea şi conţinutul expresiei, încât ajungi să nu mai simţi nimic nici când o spui, nici când o auzi spusă de altul. Este echivalent cu un mormăit sau o simplă formulă de salut. Când spui „Pa, te iubesc!” E ca şi cum ai spune „Pa, du-te!” Efectiv asta înseamnă.

La fel când o spui unui copil sau când e învăţat şi el să ţi-o spună ţie. Una două „Te iubesc, mami!”, „Te iubesc, tati!”. Îl trezeşti dimineaţă, „Te iubesc!”, îl laşi la şcoală, „Te iubesc!”, îl iei de la şcoală, „Te iubesc!”, îl laşi la ora de karate, „Te iubesc!”. Pe bune, ai numărat de câte ori o spui pe zi? Ce rămâne în capul vostru după atâtea „declaraţii” decât nişte bla, bla-uri?!

Şi mai e şi obligaţia aia de a răspunde unei „provocări” de acest fel. Nu poţi să-l laşi pe celălalt în aer, vrând-nevrând, scoţi şi tu un „Te iubesc!”, oricât de mic şi anemic ar fi, dar nu atâta încât să nu conteze. Trebuie să acopere în valoare „atacul” iniţial. E probabil expresia care cere cel mai mult dintre toate un răspuns pe măsură. Nu suportă jumătăţi sau sferturi. Trebuie pus capac, nu poate fi lăsată deschisă. Nu răspunzi la „Te iubesc!” cu „Ok, pa!” sau „Sănătate!”, ce să mai zic de „Doamne-ajută!”…

Diluarea intimităţii, asta se întâmplă. Ca atunci când cineva îţi spune la despărţire „Te pup!”, în loc de „Pa!”, chiar dacă nu eşti intim cu acea persoană, chiar dacă nici nu te imaginezi vreodată pupându-te cu ea. Dar ce zici când ea încheie aşa? Poţi să o dezamăgeşti cu un „La revedere!” sec? Ori „O zi bună!”, sau „Ciao!”?… E ca şi cum ţi-ai bate joc de ea. Şi atunci zici şi tu, „Te pup!”. Bleah!

Creezi o aşteptare inutilă în toate aceste exemple. Adică ce se întâmplă dacă, de exemplu, copilul nu îţi mai răspunde la „Te iubesc!” când îl laşi la şcoală? Fie că uită, fie că se grăbeşte ori are gândul la alt „Te iubesc!”, sau pur şi simplu s-a săturat? Vai, nu mi-a zis puiul meu „Te iubesc”, azi! Oare chiar nu mă mai iubeşte?!”…

Pe bune că e o inflaţie de cuvinte importante care şi-au pierdut orice conţinut. Asta nu poate fi decât o superficialitate dobândită pe filieră occidentală şi aplicată ca atare, fără niciun discernământ, astfel nu se explică decât prin inconştienţă.

La fel e cu „Te urăsc!” Mereu auzi pe unii sau pe alţii zicând că urăsc să meargă cu tramvaiul, urăsc să mănânce fasole că le provoacă flatulenţă, urăsc să vorbească la telefon cu nu mai ştiu cine. Păi, înseamnă că nu ştii ce e ura, frate. La fel cum nu mai ştii ce e iubirea. Şi chiar aşa şi este, cine le pomeneşte prea des nu ştie ce sunt cu adevărat. Un bărbat care spune în fiecare zi „Te iubesc!” soţiei de o sută de ori, fără să o simtă cu adevărat sentimentul, doar pentru că trebuie, că aşa s-a obişnuit, dar care îşi vizitează amanta fără nicio reţinere înseamnă că nu mai ştie ce e iubirea, clar. Vorbeşte doar ca să se afle în treabă.

Sunt şi gesturi la fel de prost înţelese, la fel de frecvent folosite, care îşi pierd importanţa şi conţinutul, ca să nu zic că unele frizează prostia. Să pupi un copil pe gură, tu adult, părinte sau rudă, de exemplu, este pe cât de neigienic, nesănătos, pe atât de nelalocul lui şi chiar ciudat. Lasă, domnule, pupatul pe gură pentru când o fi să fie cu cine trebuie, pe sentiment, ca să simtă ceva adevărat şi plăcut omul. Aşa, dacă îl pupi tu toată ziua şi copilăria, când o să facă „buşon la buşon” cu unul de seama lui o să se gândească la tine şi nu prea cred că îi va fi la îndemână.

În final, ca dedicaţie de Sfântul Valentin vă îndemn să priviţi în ochii perechii dumneavoastră fără să-i spuneţi nimic şi să ascultaţi piesa formaţiei Taxi „Cele două cuvinte” şi/sau cea de la Depeche Mode „Enjoy the silence”.

Pa, vă pup!…

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video