Te lepezi de actualul? Mă lepăd!

Știind contextul, e un contrast atât de mare și de frapant între imagine și realitate, că te duce cu gândul la poezia lui Eminescu: Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, și nu e…

E comic și trist în același timp. Pe geamul din prezent al partidului persistă încă trecutul lui. Candidatura ei de mult s-a terminat, dar figura ei încă mai dăinuie… E trist pentru că e mărturie vie a naturii trădătoare a omului, în general, și a politicianului, în particular.

M-a intrigat mereu ușurința cu care unii oameni trec de la o stare la alta, de la un sentiment puternic la altul, la fel de puternic, de la un partener la altul. Chiar dacă realizez că, totuși, e un comportament uman fără de care poate nu am fi supraviețuit, e ceva care îmi zgârie mintea. Trădarea ne-a ținut în viață, ne-am mâncat proprii parteneri ca să nu murim de foame. Canibalismul a salvat civilizația – și atunci de ce sună atât de rău?

Judecând astfel lucrurile, este oarecum vital să știi să te reorientezi atunci când vezi că un lider, un partener de afaceri sau un apropiat dă semne de slăbiciune, de stângăcie. În triburile primitive, bătrânii și bolnavii care încetineau grupul, care rămâneau în urmă, erau eliminați pe loc, scurt și cuprinzător. Azi se face aceeași mișcare, doar că la alt nivel și cu alte haine.

M-au pus pe gânduri încă din copilărie fetele sau băieții care își schimbau partenerii frecvent. Era ceva extrem de interesant și pervers acolo. Mergeam prin tabere școlare și vedeam înfiripându-se și evoluând povești de dragoste frumoase, față de care eram invidios. Mă găseam chiar pe mine în mijlocul unora, dar apoi, odată cu sfârșitul taberei, cu despărțirea ”temporară”, observam că totul dispărea, se disipa ca laptele în apă și se ducea odată cu râul. După un timp nici nu mai țineai minte ce s-a întâmplat.

Nu e absolut cu nimic diferit când e vorba despre dedicația, atașamentul față de politicieni. Și mai ales azi, când avem atâția megabiți de memorie la dispoziție, pe toate dispozitivele de care dispunem, mobile sau fixe, e ușor să mergi în timp și să vezi cu cătă ardoare și convingere susțineau unii o cauză cândva și cât de schimbați sunt azi.

Am dat, la un moment dat, exemplul cu Iohannis. E fascinant să vezi contrastul dintre ”înainte” și ”după”, să vezi în paralel cât de admirat era el înainte de primul și de al doilea mandat, cât de patimași erau susținătorii lui, și cât de indiferenți sau dușmănoși după ce a plecat de la Cotroceni. Există încă, așa cum spuneam, dovezi clare, scrise, ale multora în mediul online, de osanale ridicate lui, dar și de cuvinte de ocară, toate în același pachet. Aceiași îndrăgostiți sunt acum dușmani declarați și înverșunați ai fostului președinte.

Ceva identic s-a întâmplat de curând și la fel se va întâmpla în viitor. Mai țineți minte discursurile, textele, filmările postate la foc automat, în fiecare zi, care aduceau numai și numai cuvinte de laudă pentru Lasconi? Cum că ea era singura în stare să fie un președinte bun al României, care să ne scoată din alea-alea și să ne ducă într-un viitor așa și pe dincolo? Votați Lasconi, ea e cea mai bună!

Și, deodată, peste noapte – la propriu – a devenit o persona non grata, o ”femeie ridicolă”, un ”om fără caracter”, o ”egoistă” ș.a.m.d. De pe o zi pe alta, majoritatea foștilor ”iubiți” au jurat în fața poporului cu mâna pe inimă: ne lepădăm de Lasconi!

Nu e cu nimic diferită în prezent situația cu Nicușor Dan. Din chiar ziua în care a devenit președinte, popularitatea lui a și început să scadă, exact ca o mașină care a ieșit de pe porțile fabricii, iar prețul ei se duce în jos cu fiecare zi ce trece. Și nici nu poate fi altfel. Mereu cel ”vechi” e indezirabil, iar unul nou, necunoscut, chiar cel care încă nu s-a născut, e mai bun. Evident că toate astea sunt doar în imaginația îndrăgostitului, pentru că un susținător asta e, un îndrăgostit. El nu vede, de fapt, realitatea, ci doar ceea ce își închipuie despre ea.

Mereu se va găsi un candidat mai dezirabil decât altul. Mereu e cineva mai deștept decât altul, mai sus decât cel mai înalt, mai rapid decât cel mai rapid de până acum. Și pe toți îi vom trăda fără urmă de regret.
E corect din punct de vedere moral să fii instabil? E bine să treci atât de ușor de la o pasiune la alta? Bineînțeles, doar că nimeni nu o recunoaște.

Dar măcar să nu mai fim atât de pasionali în a susține pe cineva pe care suntem siguri că îl vom trăda. Pentru că e clar: îl vom trăda.

Sigur, vor spune unii, toate alegerile și pasiunile sunt făcute în mod conștient, cu gândul la ”ce va fi mai bine pentru țară”, dar cine poate spune că alegerile din trecut au fost toate bune pentru țară? Eu am serioase dubii.

Și mai e ceva. Mereu va exista regretul alegerii. Puteam alege mai bine, pe altcineva.

Cum ar fi fost dacă nu câștiga Iliescu în 1990, de exemplu? Cu siguranță ar fi fost mai bun Câmpeanu sau Rațiu, nu? Fără discuție. Sau Iliescu poate ar fi fost mai bun în locul lui Constantinescu, la acel moment? Ce putea să facă mai rău Vadim Tudor în locul lui Iliescu? Nimic. Poate chiar făcea mai bine. La fel și Năstase în locul lui Băsescu. Poate cineva să jure că ar fi fost mai rău? Nu cred. Sau cu Geoană ori Ponta?

Sincer să fiu, privind acum în urmă, tare mi-e că până și Dăncilă ar fi fost mai bună decât Iohannis. Iar dacă aș putea da timpul înapoi, măcar de dragul experimentului, să văd ce se întâmplă, aș pune ștampila pe doamna Viorica. Din păcate, însă, nu se poate.

„Nu-ți poți permite să faci experimente cu destinul țării”, ar spune unii, aceiași care, ca noi toți, au trecut de la unul la altul în doi timpi și trei mișcări. Dar oare nu toate alegerile sunt, de fapt, niște experimente din care nu învățăm nimic, sau chiar dacă învățăm, nu ne ajută la nimic pe viitor? Atâția ani de istorie trăită și scrisă, din care am putea trage niște idei clare pe care să nu le mai repetăm, dar intrăm în continuare în situații identice cu altele din trecut, și cu aceleași consecințe.

Să ne uităm în jur: toată nebunia din lume de acum ni se pare nouă, dar nu este. Dacă ar fi fost în viață bunicii sau străbunicii noștri, poate că ar putea să confirme și să ne dea unele sfaturi în cunoștință de cauză. Dar s-au dus și nu ne mai pot trage de mânecă. Mergem singuri înainte, cum au mers și ei. Sau înapoi… Și ne dăm seama că toată istoria noastră a fost o înșiruire de alegeri greșite, întrerupte doar pe ici, pe colo, de momente „inspirate”, atât.

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video