O mamă s-a aruncat de la etaj împreună cu cei doi copii de 3 și 6 ani, în Timișoara. O femeie din Vrancea, mamă a doi copii, s-a sinucis după ce a aflat de pe internet că soțul o înșeală. O femeie din Botoșani s-a sinucis din cauza sărăciei, îngrijorată din cauza scumpirilor. Un bărbat din Lugoj s-a sinucis după ce a primit factura pentru curent electric. Sunt titlurile din presă, din ce în ce mai dese, care ne îngrozesc.

Avem o provocare imensă, tocmai conștientizăm că sinuciderea există, că este o situație care necesită intervenție urgentă, că depășește situația în care cineva vrea doar să atragă atenția. Am auzit pe cineva spunând „Hai să vorbim despre sinucidere ca să nu mai vorbim despre sinucideri”, așa că va trebui, că ne place sau nu, să vorbim despre asta.

Statul și-a pierdut hegemonia sau, cum spunea președintele, a eșuat atunci când vine vorba de integrare, reglementare și întărirea legilor sociale ale individului, ceea ce explică de ce sinuciderea apare în societatea românească ca alternativă de evadare, în locul multor alternative, din această lume lipsită parcă de securitate. Ne aflăm într-o societate caracterizată prin absența ordinii și controlului, în derivă, cu tendințe de a anihila normele etice și morale care ar trebui să reglementeze pasiunile individuale.

Teoreticienii au dreptate când spun că depresia este produsul unei degringolade morale la nivel social, alimentată de ruperea legăturilor emoționale și a legăturilor dintre individ și societate, ce are ca rezultat împingerea persoanei spre actul extrem, după ce a fost nevoită să sufere până la limite inimaginabile. Omul contempoan rămâne, din ce în ce mai des, singur în fața fricii și a nesiguranței existențiale căreia nu i mai poate face față. Nesiguranța existențială s-a manifestat puternic în societatea românească pe toate palierele, dar mai cu seamă în anii 1990-2000-2008, vârfuri de criză, printr-un proces accelerat de individualism, fragmentare socială și de mercantilizare a vieții publice. Trei motive pentru care sinuciderea a început să se propage ca undele unui seism. Să ne amintim de fenomenul Caritas care a lăsat mii de oameni fără case și bani, apoi desființarea locurilor de muncă, plecarea la muncă în străinătate care a condus la destrămarea familiei, abandon școlar și alcoolism, apoi de tăierea salariilor în perioada Boc-Băsescu. Drame pe care unii le-au trăit din plin nemaigăsind puterea de a le depăși. Şi, pentru că individualismul a marcat atunci profund societatea, omul, în trecerea lui de la comunismul feroce la capitalismul învățat din zbor, a preferat să închidă ochii și urechile la povestea care însemna eșec, frică, drum fără ieșire a celui de lângă el. Fiecare, în acei ani, își construia propriul munte al bunăstării, iar poveștile dramatice ale altora nu-și aveau ecou. Indiferența s-a perpetuat, din păcate, până în zilele noastre, devenind un tip de comportament social.

În aceste dimensiuni se țese, de fapt, plasa actului suicidal, întrucât oamenii, incapabili să se mai integreze, să se unească cu alții spre soluționarea problemelor și să acceseze serviciile de bază ale vieții, experimentează în singurătate episoade care provoacă stres, tristețe, frică și frustrare, cauze comune ale sinuciderii. Lipsa siguranței sociale se răsfrânge și asupra vieții de familie, relațiilor intime, relațiilor cu rudele sau colegii de muncă. Constatăm că statutul social pe care l-a promis democrația liberală este grav avariat, iar plasa de protecție care s-ar fi dorit cândva a acoperi societatea este acum mai slabă ca niciodată. Rata inflației crește, dobânzile la bănci cresc, după pandemie mulți și-au pierdut jobul, familia și prietenii, izolarea a produs anxietate. Războiul e la graniță, criza alimentară se apropie. Evenimente pe care, dacă stai să te gândești, le-au trăit și alte generații de-a lungul istoriei - războaie, foamete, sărăcie, și pe care, totuși, au reușit să le depășească cu bine. De ce recurgerea la un comportament de autoanihilare ca răspuns la o problemă subiectivă a devenit soluția salvatoare pentru mulți dintre semenii noștri azi? Pentru că societatea a uitat să mai pună preț pe subiectul cel mai important - pe ființa umană și nevoile ei. Iar oamenii nu mai sunt uniți pentru a depăși tragediile personale.

Depresia severă este probabil cea mai chinuitoare durere pe care o poate îndura cineva pentru o perioadă lungă de timp. Mulți oameni care au murit de cancer au scris despre cum durerea chinuitoare cauzată de tumorile lor a pălit în comparație cu durerea cauzată de depresia lor. Se știe că în orice tip de durere fizică majoritatea oamenilor pot menține un sentiment de separare psihică între ei și durerea fizică pe care o simt, oricât de teribilă ar fi. Dar când e vorba de deznădejdea sufletească aceasta învăluie tot corpul, dar mai ales, întunecă rațiunea și universul tot.

Depresia este diferită de la om la om. Deoarece este, în esență, o tulburare de percepție, ea face ca lumea întreagă să fie percepută ca o imensă durere. Simți durere înăuntru, dar simți și durere înafara ta, orice ar face cei din jur. Când o persoană este deprimată, întreaga lume pare să fie tulburată și afectată, așa că nu există loc, crede ea, unde ar putea să scape. Pentru că, din cauza întunericului, nu mai vede cârligul de care să se poată agăța. Şi acest fapt face ca sinuciderea să fie o idee atât de seducătoare pentru omul aflat în cumplita derivă, pentru că ea pare să ofere o opțiune de evadare din toată această durere existențială. Pierderea sensului o dă lipsa contactului cu colectivitatea, nu te mai poți raporta la nimic și nu mai ai termen de comparație. Şi pentru că nu mai ai colectivitate în jur pierzi și noțiunea de rușine pe care ți-ar da-o colectivitatea. Rușinea, un element important, necesar pentru a stopa gesturile extreme. Rușinea împiedică suicidul - rușinea față de prieteni, rușinea de familie, rușinea de ce o să spună gura lumii - iar noi, românii, în mare parte, ținem cont de ce spune lumea despre noi. De gura lumii construim vile și cumpărăm mașini scumpe, cu toate riscurile, tot de gura lumii ne agățăm, după o căsătorie eșuată, de oricine pare disponibil să facă un cuplu, ca să arătăm lumii că suntem capabili să avem o relație. Chiar dacă, de multe ori, intrăm inconștienți într-o relație mai nepotrivită decât a fost cea anterioară. In cazul suicidului, rușinea, însă, poate salva.

În momentele extreme omul vrea să ucidă modul lui de a trăi, nu viața în sine. Vrea să piardă definitiv problemele dificile pe care le are și nu găsește nici un alt mijloc de a se salva din ele pentru a trăi liniștit mai departe. Ştim din existențialism că riscul suicidar nu depinde de cât de multă forță au impulsurile sau fascinația morții, ci depinde de răspunsul omului la impulsurile lui. Avem exemplul unui om credincios, care se teme atât de mult că va intra în Iad și nu va fi îngropat cu preot încât, temându-se de toate acestea, nu va recurge la gestul extrem. Acesta este răspunsul lui la impulsul morții. Şi salvarea lui, evident. Iar răspunsurile la impuls pot veni din multe alte lucruri care ne înconjoară, nu doar din credință. Dar pentru toate acestea, omul aflat la marginea prăpastiei psihice, pentru a găsi răspunsuri, are nevoie de colectivitate, nicidecum de izolare.

Cu toții suntem de acord că momentele de disconfort acut și situațiile de criză se pot întâmpla oricui. Viața nu e liniară, e plină de surprize și nu întotdeauna plăcute. Este important să se discute despre toate aceste situații, când le experimentăm, cu cei apropiați. Mulți nu cer ajutor pentru că au tendința de a crede că sunt marcați de patologie psihică și nu vor fi înțeleși. Şi nu este așa: poate fi o situație foarte specifică, iar persoana nu știe să se descurce în alt fel și nu știe să iasă din ea, deși și-ar dori să o facă. Mulți au nevoie de un răspuns adecvat la impulsul morții, și nu găsesc răspunsul, nu are cine să-i ajute să-l găsească. Uneori chiar noi avem soluția pe care ei, semenii nostri, o caută cu disperare. Salvarea începe cu „Te văd abătut, nu ai vrea să vorbim despre asta?”.

Cristina Danilov este psiholog