Tentația violenței

M-am întrebat nu o dată de unde izvorăsc izbucnirile de ură, vorbele otrăvite, imprecațiile, ieșirile agresive, omniprezente atât în spațiul public, cât și pe rețelele de socializare. Ce frustrări teribile, ce dușmănii viscerale, ce impulsuri asasine se ascund în spatele lor? Uităm că așa s-a manifestat fragila democrație românească după decembrie 1989. Vă amintiți ce murdării se spuneau pe seama Doinei Cornea? Cum erau batjocoriți Corneliu Coposu („care n-a mâncat salam cu soia”) și Ion Rațiu? Dar acel 1 decembrie, când o parte din mulțime îl huiduia și îl fluiera pe Corneliu Coposu, în timp ce Ion Iliescu și Petre Roman zâmbeau amuzați? Minciuna, calomnia, violența au însoțit primii pași ai unui regim care pretindea că a rupt definitiv cu trecutul comunist. Mineriadele au fost expresia cea mai elocventă a crizei sociale și morale care mina societatea, dar numeroase alte situații ar putea fi evocate aici. Se întâmpla un fenomen ciudat: după ce, în timpul comunismului, nu puteai vorbi de viață politică și te mișcai pe un spațiu foarte limitat în ce privește confruntările de idei, oamenii au crezut că în democrație (acea democrație pe care o descopereau atunci) poți spune orice și oricum. Propaganda fesenistă a dat frâu liber impulsurilor celor mai tenebroase. Când șeful statului îți spune că proprietatea e un moft cum să nu-i urăști pe întreprinzători, cum să nu urli că „nu ne vindem țara” atunci când capitalul străin încearcă să ajute la vindecarea unui organism bolnav, căci bolnavă era economia românească, așa cum arată, într-o demonstrație exemplară, istoricul Cosmin Popa într-o carte pe care am comentat-o recent.

Înainte de 1989, campaniile de denigrare se făceau cu voia (sau la instigarea) Securității. Este cazul revistei Săptămâna, condusă de Eugen Barbu și unde și-a făcut mâna Corneliu Vadim Tudor, revistă continuată de România mare, croită după același tipic și care a dus odioase campanii de discreditare a multor personalități politice și culturale. Practica aceasta a continuat și continuă, aparent cu mult succes. Iată cum, spre exemplu, o animatoare TV care le aruncă în față preopinenților un „Marș!” rostit cu o scârbă imensă, candidează astăzi, cu șanse pare-se, la primăria Capitalei. Manipularea oamenilor se face prin minciună și prin deformarea adevărului. Atât Realitatea, cât și România TV s-au apucat să titreze, după cele două încercări nereușite de a corupe membri ai guvernului, informații despre „ministrul șpăgar” sau despre „șpaga din cabinetul premierului”. Dezinformare grosolană, dar, probabil, eficientă. Atacurile în valuri asupra lui Bolojan arată cât de incomod este, pentru mulți, prim-ministrul. Isteria creată în jurul doamnei Oana Gheorghiu confirmă că politicienilor nu le place când cineva din afară le încalcă teritoriul. Sorin Grindeanu a declarat că o afirmație a doamnei Gheorghiu este de „un populism grețos”: stomacul delicat al liderului PSD s-a întors pe dos, deși ceea ce spusese Oana Gheorghiu era perfect adevărat. Pesediștii, de altfel, nu au nici o reținere în a-i vorbi de rău pe partenerii de la guvernare, mai ales pe cei din USR, continuând astfel direcția imprimată de feseniștii lui Ion Iliescu. O consecvență regretabilă…

Acesta e climatul toxic în care trăim. O vreme ne consolam cu gândul că suntem în „tranziție” și că mârlănia, insulta, mistificarea vor dispărea. Speranță vană: tentația violenței, verbale și nu numai, e mai puternică. Când se mai vorbește despre „specificul național” ar trebui să se țină seama și de acest aspect.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video