Iminenta ocupare a Bucureştiului de către armatele inamice ale Puterilor Centrale la începutul lunii noiembrie 1917 a determinat autorităţile române să părăsească în grabă Capitala şi să mute instituţiile statului, Guvernul, Parlamentul, Casa Regală, la Iaşi. Pe lângă autorităţi au părăsit locurile natale, luând drumul pribegiei, şi mulţi civili, astfel încât populaţia Iaşului s-a triplat în doar câteva luni.  

Un martor al vremurilor, N.A. Bogdan, descria situaţia precară a nefericiţilor fugari, nevoiţi să îndure frigul şi foamea pe străzile oraşului: „Pe orice stradă mai centrală ori mai dosnică, grupe întregi de oameni de toate clasele, purtând în mâini sau în spate diferite boccele, geamantane, sipete şi copii, circulau în dreapta şi în stânga pe trotuare, ca şi prin mijlocul uliţelor, printre cai şi căruţe, fără să ştie bine încotro să apuce şi unde are să se aciuiască. La fiece minut se opreau din drum unii pe alţii, se întrebau de calea ce trebuie să apuce sau în ce loc ar trebui să se oprească, unde poate să găsească o găzduire, o autoritate, un gang sau un şopron măcar unde să stea măcar câteva minute spre a-şi odihni puţin picioarele ori dezmorţi braţele destinse prea tare de greutăţile sau copiii ce-i duceau în cârcă, fără ca vreunul din cei întrebaţi să poată da lămurirea sau satisfacerea trebuitoare celor ce întrebau. Sergenţi de uliţă, oameni guleraţi ori militari, care se păreau că ar putea mai bine da doritele explicaţii şi înlesniri fiecărui drumeţ, erau totdeauna grăbiţi, însărcinaţi cu alte lucruri mai de seamă decât acela de a face pe ciceronii ori că.... nu ştiau nici ei singuri mai mult decât înşişi nenorociţii de musafiri nedumeriţi ai Iaşului” .

Într-un articol din ziarul „Opinia” se prezintă cazul unui tânăr de 17 ani, care, pe un ger cumplit, stătea zgribulit pe una dintre străzile centrale ale oraşului „îmbrăcat numai cu o bluză de vară, cu pantaloni subţiri aşişderea de vară şi c-o pălăriuţă subţire pe cap şi tremura din tot corpul”. Fiind întrebat de ce nu merge să ceară azil la Primărie ori la Poliţie a răspuns că „a fost şi nicăieri nu găsesc nici azil, nici mâncare, şi plânsul l-a podidit” .

„Se dădea buzna în orice casă, se bătea în uşi...” 

Locuinţele erau toate deja foarte aglomerate, astfel încât până şi cei înstăriţi cu greu reuşeau să găsească adăpost: „Mulţi bogătaşi, trăiţi în palate cu nenumărate slugi la dispoziţie, au bătut străzile zile întregi, în căutare de casă şi au fost siliţi să se mulţămească cu o cameră ori două, în cine ştie ce mahala, să trăiască în frig, spălându-şi singuri rufele şi mâncând numai fasole” . „La casele particulare, de orice soi sau mărime, se umpleau din primele momente toate încăperile; proprietari ori chiriaşi statornici începură a se îngrămădi fiecare cum putea, în tot mai puţine odăi, aşa că la un moment dat unii fură nevoiţi a-şi introduce în aceeaşi locuinţă şi părinţi şi copii şi slugi şi chiar animale casnice (.....). Birturile, rare de obicei în oraş în timpurile normale, de astă dată deveniseră şi mai rare, cu toată năvala nemăsurată a musafirilor nepoftiţi – dar mai ales din pricina lipsei aproape totale a alimentelor şi în principal a înşişi pâinii ori a mămăligii” .

În încercarea de a-i adăposti pe refugiaţi, autorităţile aplicau măsuri extreme: „Se dădea buzna în orice casă, se bătea în uşi nu numai cu pumnul sau cu bastonul, dar şi cu bolovanii, se zgâlţâiau uşorii sau geamurile, se scoteau din ţâţâni unele uşi de la paravane şi se instalau, să aibă sau n-aibă loc în orice casă de simplu cetăţean ieşean, câte doi-patru, câteodată şi doisprezece musafiri necunoscuţi” .

Continuarea, pe historia.