Gândurile mai puțin știute ale filosofului Radu Bondor. Iată ce scria acesta recent despre viață și moarte!

Fostul magistrat Victor Homescu, angajat la Ministerul Public, un foarte pasionat de filosofie și literatură, a postat ieri pe pagina sa de Facebook, în mod public, o interesantă colecție de pasaje din articole sau publicații ale profesorului George Bondur, filosoful ieșean care s-a sinucis marți, la vârsta de 53 de ani (vezi AICI).

Este vădit că Victor Homescu era un urmăritor atent al filosofului ieșean. Prezentăm mai jos colecția de pasaje făcută de acesta, o colecție care prezintă, într-un mod aparte și original, pe scurt, viziunea filosofică despre viață, existență, moarte a lui George Bondur.

«Decedat = 2025 luna martie 11, suicid, = într-o zi de marți: ★R.I.P.

★ ■ Profesorul universitar George Bondor ■《**Orice eu este, într‑un sens, un „suflet ratat”. Lumea pe care <eul> și‑o creează este de la început sortită distrugerii. Din primul ei moment, viața este destinată morții (atât într‑un sens ontic, cât și în unul ontologic). Pe drumul ei către moarte, având conștiința acesteia, viața își desfășoară deci o nouă viclenie, cea a identității eului, apărută odată cu configurarea lumii sale proprii. Creată pentru a ne menține în viață, noua iluzie a sinelui identic în timp cu el însuși se destramă totuși la fel de dramatic. Paradoxal, ea persistă mai mult atunci când lumea construită de <eu> este redusă la statutul unui simplu acoperiș sub care el se adăpostește. Locuirea decade, atunci, la simplă acaparare, iar casa devine vizuină, precum într‑o povestire cu tâlc a lui Kafka. Dorința de siguranță existențială, aparent naturală, se metamorfozează atunci în opusul ei, lăsând locul fricii teribile de a fi închis în propriul tău adăpost.**》★”Intensități”★(Revista Timpul, 20 decembrie 2022)

■ George Bondor = 3 iunie 2023: ★„Micile și marile speranțe”《** Pentru unii, speranța e tratament; pentru alții, otravă. Pentru unii, e un dar al ființei; pentru alții, e simplă amăgire de sine. Neîmplinirea situației sperate provoacă dezamăgire. În pletora speranțelor cotidiene, optimismul se transformă adesea în chiar opusul său, când țelul propus nu poate fi atins. Devine tristețe, disperare, depresie, pentru că scopul a devenit aici obsesie. Dimpotrivă, speranțele către departe, marile speranțe, le suspendă pe cele de zi cu zi, devoalându-le caracterul iluzoriu. Ele proiectează realizările și eșecurile la scara întregii vieți, căutând să le adune sub un sens superior. Când totul se prăbușește, abia atunci suntem în situația de a căuta un sens veritabil. E sensul acela superior, restul imponderabil al vieții fiecăruia, ireductibil la simpla aritmetică a faptelor concrete.**>>

** Speranța nu e un sentiment, cum au crezut Descartes, Hume ori Ernst Bloch. Speranței nu îi corespunde o dispoziție anume. Când sperăm, se trezesc în noi numeroase afecte: răbdarea sau nerăbdarea, neliniștea și calmul superior, tensiunea interioară și precipitarea, curajul și rezistența, îndoiala și tenacitatea, încrederea ori deznădejdea (Terry Eagleton). Ele curg neregulat prin noi, ca niște curenți care se unesc și se despart fără oprire. Dar împreună cu credința și cu iubirea, speranța conferă vieții o direcție unitară. Întreg fluxul vieții este format și reformat în lumina marilor speranțe.**

■ George Bondor = Revista Timpul, 29 iunie 2023《**Omul nu poate lua totul de la capăt, nu poate face un calcul rațional privitor la fiecare act al vieții sale. Multe acțiuni par a fi automate, pur instinctive. Ele implică, de fapt, sistemul credințelor deja formate. Acestea sunt ca niște achiziții durabile, pe care le-am făcut cândva și care sunt sedimentate în noi, putând fi reactualizate periodic, în orice împrejurare a vieții. De aceea, vigoarea cu care cineva acționează în lume depinde de tăria credințelor sale. Din păcate, și fanatismul tot de aici își primește seva. Dar nici relativismul extrem nu e cu nimic mai bun.**》

** Întrebarea principală este, în cele din urmă: ce înseamnă viața umană? Este ea reductibilă la viața biologică, sau presupune mai mult decât atât? Aici, teologul va susține că viața umană este o participare la viața lui Dumnezeu. Consecința acestei credințe este imediată: trebuie să facem binele întrucât cel aflat în fața mea nu e un obiect, ci o întruchipare a vieții divine. Responsabilitatea, arată teologul, derivă din chipul celuilalt, în care trebuie să-l văd pe Dumnezeu. Ideea are, desigur, și o tonalitate levinasiană. Dimpotrivă, laicul susține că etica trebuie să se întemeieze pe capacitatea omului de a face binele în absența oricărui principiu transcendent. E o problema veche, pe care Kant încerca și el să o analizeze: poate oare omul să se comporte moral prin el însuși, fără a crede că faptele sale se supun unei judecăți aflate mai presus de cea omenească? Din această dilemă e greu de ieșit, atunci când luăm în serios failibilitatea umană.**

* Între martie 1995 și ianuarie 1996, Carlo Maria Martini, cardinal al Bisericii Catolice, și Umberto Eco, arhicunoscutul semiotician, filosof și scriitor, au purtat un dialog epistolar la inițiativa unei reviste din Italia, apărut sub titlul sugestiv: <*În ce cred cei care nu cred?*> Cardinalul și filosoful dovedesc că problemele esențiale ale omului nu sunt nici exclusiv religioase, nici pur și simplu laice. Din perspective diferite, cei doi meditează asupra unor probleme care ne interesează pe toți. Marile teme de reflecție nu mai apar ca unele abstracte, ci drept chestiuni ce au legătură directă cu actualitatea. Cei doi.ajung să se întrebe: când anume începe, de fapt, viața umană? Apoi, observând că omul de azi este extrem de îngrijorat de amenințările ce planează asupra pământului, de la catastrofele naturale la amenințarea nucleară și de la foamete la consumerismul nechibzuit, cei doi autori pun în relație Apocalipsa descrisă în Biblie cu reprezentările moderne privitoare la sfârșitul lumii. Mai departe, acceptând amândoi că omul poate trăi ideea sfârșitului lumii doar făcând apel la speranță, pun față în față speranța laică într-un sens al istoriei cu speranța de tip religios, pentru care sfârșitul lumii nu e o simplă fugă de prezent, ci este așteptarea mântuirii, deci modul de realizare, aici, a plenitudinii vieții. Însă atât speranța religioasă, cât și cea laică se ancorează într-un sol comun al acțiunii umane, un fel de inteligență practică dată fiecăruia și care ne ajută să ne orientăm în viață. Exact astfel, am putea spune, sunt și credințele: alcătuiesc elementul în care ne mișcăm zi de zi, stratul subtil al lumii noastre intime, din care izvorăsc toate deciziile și acțiunile noastre. Un strat variabil, schimbător, care nu stă cu totul în puterea noastră, ci se formează în timp.*

** Concluzia dialogului îi aparține totuși teologului: nu există etică fără adevăr. Cred că de la o astfel de idee, care e și profund filosofică, trebuie să se revendice orice căutare a căilor, deloc facile, ale binelui. Acestea mi se par a conduce dincolo de falsa opoziție dintre religie și laicitate.**

■ George Bondor = 20 iunie 2022, Revista Timpul: ★Nașterea. Revolte metafizice★《<„Nu alergăm spre moarte, ci fugim de catastrofa nașterii, zvârcolindu-ne, supraviețuitori care încearcă s-o uite. Frica de moarte nu e decât proiecția în viitor a unei spaime care-și are începutul în prima noastră clipă”>. Pentru Cioran (Neajunsul de a te fi născut), insinuarea noastră în existență echivalează cu profanarea unei taine, cu o calamitate, un accident, o înfrângere. Este o promisiune înșelătoare, în vreme ce moartea este finalul oricărei promisiuni. Un abis, deci, care deschide calea către un alt abis, la fel de înfricoșător.》

■《**Schopenhauer susține că suferința este unicul principiu al voinței, așadar al vieții.**》

★ În această concepție, suferința nu poate fi decât un lucru rău. Ea e total lipsită de sens. Or, unele religii i-au atribuit suferinței un sens profund: patimile lui Iisus au un sens, căci ele conduc către mântuire, iar pentru budism a înțelege că totul este suferință reprezintă originea iluminării. Suferința poate fi deci depășită atunci când i se găsește un sens, fiind orientată către ceva superior. Doar atunci când nu mai există nici un sens transcendent, existența în lume înseamnă captivitate însoțită de suferință. Un astfel de argument nu l-ar convinge, totuși, pe Cioran. Dimpotrivă, deși surprinde virtuțile epistemice ale suferinței, el crede că principala ei consecință este înveninarea existenței. Nimeni nu devine mai bun datorită suferinței, arată Cioran, chiar dacă va cunoaște mai mult. La fel ca Nietzsche, el crede că suferința e utilă memoriei. Însă tocmai această legătură face ca memoria să aibă cu precădere un caracter traumatic. Este memoria relelor pe care le suportăm, a dominației la care suntem supuși, a tuturor resentimentelor pe care le însumăm (Genealogia moralei). Atât pentru Nietzsche, cât și pentru Cioran, uitarea este eliberatoare.★

■ George Bondor = Despre Exil《**”Pustiul” apare în Vechiul Testament drept un loc al încercărilor, şi nu unul al însingurării. Este un loc de rătăcire, şi nu un adăpost. Nu poate fi deci înțeles ca un refugiu, ci ca o permanentă căutare şi o cumplită probă a credinţei. În Noul Testament, el apare ca un ținut primejdios, un loc al ispitelor de tot felul, al întâlnirii cu diavolul, dar şi locul în care se refugiază Iisus. Există o întreagă literatură pe tema pustiului, începând cu Viaţa lui Antonie, scrisă de Athanase în secolul al IV-lea, urmată de Viaţa lui Pavel din Teba, primul sihastru, scrisă de sfântul Ieronim, continuate de Convorbiri cu Părinții din Egipt, scrise de Ioan Casian la începutul secolului al V-lea, şi de istoriile cu titlul Viețile sfinților Părinţi. Ideea acestor scrieri este că pustiul e locul ideal al teofaniei, sau un al doilea botez, şi totodată locul patimilor, spațiul în care se testează şi se întăreşte credința. Pustiul apare deci sub forma a două istorii diferite. El este un loc de exil dacă îl judecăm din perspectiva raportul dintre cel credincios şi instituția religioasă. Gândit însă prin prisma legăturii omului cu Dumnezeu, pustiul apare ca o formă benefică a exilului, ca un exil pozitiv sau o “întoarcere acasă” după rătăcirea prin lume. Pentru monah, exterioritatea simplă a lumii este locul propriu-zis al exilului.**》

■ George Bondor = Revista Timpul = 6 decembrie 2021《**Timpul este un copil care se joacă” (Heraclit). El face și desface totul, în chip liber, după bunul său plac. Fără justificări și fără motive. Nici o lege nu-i rezistă. Aduce pe lume și tot el ucide. Nu ne întreabă dacă vrem ca un lucru să devină real, nici dacă l-am dori dispărut. Ne dăruiește totul și ne ia totul. Își schimbă regulile în chiar timpul jocului. Ceea ce pare a fi etern se dovedește a fi la fel de efemer ca stropul de ploaie.**》

** Dar nu cumva noi înșine suntem timpul? Nu cumva timpul e doar în suflet, cum se întreba Augustin? Dacă e așa, atunci cine decide, în chiar fibra vieții noastre, ce e real și ce dispare, ce are substanță și ce e volatil, ce e plăcut și ce anume doare? Pe care strat al ființei noastre se decid toate acestea? Din ce fibră a noastră izvorăsc? Locul său pare să fie în trăirile noastre, în emoții și în instincte. Rațiunea doar constată preferințele stabilite în altă parte.**

★ ** Dacă imersiunea completă în nebunia realității este insuportabilă, omul se refugiază în lumea visului, a idealurilor, a Unului. Multiplul ne displace profund, de aici demonul unității. Diferitul ne înfricoșează, de aici iluzia identității. Haosul ne provoacă vârtej existențial, de aici ideea armoniei. Urgența timpului ne apare ca terifiantă, de aceea o sublimăm printr-o vânătoare precipitată a eternității. Transcenderea condiției temporale este deci semnul unei libertăți care își pune singură limite, una exemplară pentru finitudinea care ne definește.**★»

Publicitate și alte recomandări video