The New Place

Film

miercuri, 12 august 2020, 12:06
4 MIN
 The New Place

Sunt în continuare la Sibiu, într-un fel de inerție care nu de puține ori e un fel de liniște. Am reînceput să lucrez pentru job, dar fără prea mult chef, mai ales că traiul la casă are ritmurile lui pe care le impune fără drept de apel. (Când stai la calculator ai impresia că pierzi timpul în loc să lucrezi pe afară.) Merele căzute trebuie împărțite – cele stricate ori mâncate de păsări se aruncă, cele bune se pun în cămară. Ceapa uscată trebuie scoasă din pământ. Florile trebuie udate zilnic. Mai e și plivitul pentru care nu mi-am făcut încă destul timp.

Munca fizică e plăcută, mai ales când din fundul grădinii vezi cum turturelele, vrăbiuțele, porumbeii și coțofenele vin să ciugulească din cutia cu mei. Când mă trezesc cu noaptea-n cap (abia aștept să desfac patul vechi), apar pe rând motănelul-rățoi care seamănă la mers cu Keanu Reeves, precum și Marele Blond – atât de sobru că-ți vine să-i zici „săru’ mâna“, dar care se linge ostentativ pe bot după ce termină parizerul (e un fel de Thomas O’Malley, dar me­reu lasă o bucățică). Pe urmă o oră de plajă. Cărți comandate pe net. Ghivece noi cu flori. Popcorn seara și ceai, musai la un film. Nu mai văd că stau într-o casă aproape goală, dar într-o săptămână vine zugravul și începe nebunia.

De câteva zile l-am descoperit, în sfârșit, pe Charles Bukowski (titlul unuia din poemele lui dă titlul acestui text). Poemele și felul lui de a fi dezvăluit în documentarele de pe YouTube (mai ales Born into This, 2003, de John Dullahan) aduc puțină anarhie care ancorează ce e mai important –mai ales autenticitatea și toată creativitatea pe care aceasta o eliberează. E amuzant că tot zilele astea mi-am adus aminte și de Vârsta inocenței/ The Age of Innocence (1993), luxurianta adaptare a lui Martin Scorsese după romanul lui Edith Wharton – poate pentru că viața într-un oraș mic, unde vecinii știu la ce oră ieși pe poartă, are puncte comune cu universul lui Wharton.

„Era o lume al cărei echilibru era atât de fragil, încât armonia lui putea fi distrusă de o șoaptă“, spune naratoarea referindu-se la eroul Newland Archer (Daniel-Day Lewis), care în public sus­ținea familia și tradiția, iar în particular punea conformismul sub semnul întrebării. Filmul lui Scorsese încă se ține, ba chiar devine mai bun odată cu trecerea timpului. Poate pentru că și noi ne coacem, de aici capacitatea de a-l gusta mai bine pe măsură ce reușim să punem semnele de punctuație între ce am pierdut și ce am salvat din ceea ce n-am avut niciodată.

„Dar înăuntru s-a săvârșit. Cuvinte importante, de meditat la ele. În absolut, există o încheiere a acțiunilor noastre, o completare a lor, care nu depinde de reușită sau de eșec“, scria Ernst Jünger în nu mai știu care carte a lui (nu mai știu nici cine a tradus-o, dar a tradus-o bine). În scena finală din Vârsta inocenței, care i-a plăcut atât de mult lui Leo încât la Paris vizita scuarul unde a fost filmată, Newland Archer alege să rămână cu fantomele lui în loc să o reîntâlnească după mulți ani pe Ellen Olenska (Michelle Pfeiffer), femeia pe care n-a putut-o avea niciodată. Acea scenă reflectă cuvintele lui Jünger și face ca filmul să nu se termine trist, doar nostalgic. Nu există iubiri nefericite. Când iubirea e reală, ea transcende tot și se salvează în absolut. Nimic nu se pierde.

Una dintre cele mai frumoase imagini create de Michael Ballhaus pentru acest film îndelung bibilit (Scorsese și Thelma Schoonmaker l-au montat în 12 luni) e cea în care o mare de bărbați îmbrăcați la fel înaintează pe un trotuar lat din New York ținându-și pălăriile cu mâna, nivelați și previzibili. (Doar Enya e în plus aici.) Aștept să ajungă romanul lui Wharton ca să verific, dar nu cred că e imaginea e luată din carte. Pare mai degrabă o ilustrare a ceea ce Wharton considera o lume de semne. „Trăiau cu toții într-un fel de lume de hieroglife. Ceea ce era adevărat nu era niciodată spus ori făcut, nici măcar gândit, ci doar reprezentat printr-un set de semne arbitrare“ (spune naratoarea Joanne Woodward cu cuvintele lui Wharton.).

Dacă ne-am gândi că ne alegem singuri viețile înainte de a ne naște, n-am mai avea de ce să ne simțim, ca Newland Archer, „în­gro­pați de vii sub propriul viitor“. Lucrurile ar deveni mai simple, pentru că am ști că se pot rescrie în permanență. Înapoi și înainte.

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii