România e plină de primari corupţi, majoritatea cu statutul protector, pentru că justiţia se uită în altă parte, de „hoţi neprinşi”. Şi o ştim cu toţii, nu e niciun secret. La noi cel puţin, să conduci o comunitate, adică să iei decizii care înseamnă în primul rând alocări de bani publici, fără să te lingi şi tu pe degete sau să cari la gură cu polonicul, e aproape de neînchipuit. Eşti văzut prost de „colegii de partid”, eşti „fraierul clasei”, dacă n-o faci. E aproape o ruşine să fii ales şi tu să nu te alegi cu nimic din asta. În paranteză fie spus, cred că unii fură numai din jenă, de teamă să nu fie arătaţi cu degetul de semeni. Dar cei mai mulţi o fac pentru că pur şi simplu pot, pentru că le e la îndemână şi pentru că le face plăcere. Pentru că, în general, e mai ok să te îmbogăţeşti, dacă se poate rapid şi fără prea multe riscuri, decât să nu.

Bun, asta ştim cei mai mulţi dintre noi, majoritatea covârşitoare, că e aproape cutumă să te caţeri la putere ca să te ghiftuieşti şi să-i ghiftuieşti şi pe ai tăi, dar de ce acceptăm asta fără să facem nimic? Sau, mai rău, unii dintre noi chiar să-l voteze pe cel în cauză din nou?

Mi-am pus întrebările astea de multe ori gândindu-mă la primarul Chirica. Omul are deja câteva dosare în lucru, toţi ieşenii ştiu că e mai bogat decât poate justifica cu veniturile oficiale, dar dacă-i întrebi şi azi dacă l-ar vota din nou, câteva zeci de procente ar fi spune da. Şi nu e o noutate că e cum e, că a băgat mâna adânc, ştia ieşeanul generic ce poamă e şi când l-a votat acum aproape trei ani. Mi-amintesc şi azi discuţiile recurente din campaniile trecute pentru primărie: Cu cine votezi? Cu Chirica. Dar e hoţ? Ştiu, dar ce, ceilalţi sunt mai buni? Toţi fură, ăsta măcar a mai făcut câte ceva. E un dialog clasic deja la noi. Dar explicaţia e în altă parte.

Oamenii ştiu că există şi candidaţi cinstiţi, că nu sunt chiar toţi la fel, dar motivul pentru care mulţi îl preferă pe hoţul care e deja pe funcţie, e cu totul altul decât că „a furat, dar a şi făcut”. E mai degrabă unul care ţine de ceea ce aş numi „setarea aşteptărilor”. Iar dacă vorbim despre Iaşi, Mihai Chirica, la fel ca în cazul lui Nichita dinaintea lui, şi ăla profund corupt, cum s-a şi dovedit în instanţe până la urmă, a fost reales pentru că mulţi ieşeni nu-şi doreau efectiv mai mult. Cu toate păcatele lui, Chirica le era suficient. Aşteptările lor de la un primar sunt altele decât ne imaginăm unii dintre noi.

În general, majoritatea nu vrea mare lucru când votează pe cineva, decât cel mult să o ducă un pic mai bine şi cel puţin să n-o ducă mai rău. Situaţiile în care oamenii aleg cu gândul la un viitor luminos sunt excepţii. Regula e: nu dau vrabia din mână pentru cioara de pe gard. Votul confortabil sau comfort vote, cum ar spune romglezul. Puţini, întotdeauna prea puţini, votează cu gândul la mari proiecte, cei mai mulţi vor doar să nu fie deranjaţi, să se simtă în relativă siguranţă sau, cu vorbele prost înţelese, dar pline de sens ale inegalabilului filosof amator Gheorghe Hagi, să le fie bine ca să nu le fie rău.

Că a furat Chirica, ete fleoşc! Dacă oraşul e cât de cât ok sau dacă azi e măcar un pic mai bine pe străzi decât ieri, de ce nu l-am mai vota. Pe om îl ştim, nu riscăm nimic. Doar ruşine să nu ne fie cu el. Ok, şi-a pricopsit copilaşul cu o vilă, a mai dosit nişte bani prin cine ştie ce imobiliare, dar măcar nu şi-a vânat amanta cu poliţia locală, ca un idiot în călduri de care ajunge să râdă o ţară întreagă.

Chirica va mai fi votat cu siguranţă, dacă nu-i legat efectiv până la viitoarele alegeri sau dacă nu apare un candidat care să-l facă de râs în faţa majorităţii ieşenilor, şi nu doar a propriilor bule. Dar să-l faci de râs pe Chirica, nu-i aşa uşor. Că o fi el cam necioplit şi snob şi uşor semidoct, dar sigur nu-i un nătâng. Bine, ar mai fi o situaţie în care ar putea pierde. Să ne plictisim de el. Să ni se facă lehamite.