TIFF 23 (I)

Primul face parte din nou-înființata secțiune „Game On”, rezervată poveștilor cu amprenta inconfundabilă a efortului, a competitivității și a triumfului specifice sportului. Considerat revelație a festivalului de la Veneția, „Tatami” se concentrează în format academic alb-negru asupra unei judocane iraniene, prinse într-un conflict cu autoritățile politice. De cealaltă parte, „Sub supraveghere” este istoria unei gardiene ce devine părtinitoare față de un deținut dintr-o închisoare de maximă securitate.

Ambele producții explorează universuri închise, în primul caz, cel delimitat de terenul de luptă sportivă, în al doilea, spațiul concentraționar guvernat de reguli stricte, uși cu acces codat și comunicare minimală. Beneficiind de un trailer ce descrie atmosfera marilor întreceri sportive, „Tatami” este novator odată prin ilustrarea perspectivei feminine într-un sport asociat îndeobște durității masculine, în al doilea rând prin contrapunerea ambiției personale ingerințelor politice. Dilema personajului principal feminin, Leila, de a se retrage din competiție pentru a evita lupta cu o reprezentantă a așa-numitului Regim de Ocupației (denumire folosită de autoritățile politice iraniene pentru a caracteriza Israelul) sau de a lupta pentru medalia de aur, duce filmul dincolo de limita reprezentării feminine în sport, către un thriller politic. Astfel, emoțiile specifice competițiilor exprimate cinematografic sunt augmentate de senzațiile tari ale unui film cu spioni. Plăcută a fost surpriza distribuirii actorului român Valeriu Andriuță în rolul unui medic al Federației Internaționale de Judo emigrat din România în Canada; el se dovedește unul dintre outsider-ii cei mai înțelegători cu situația Leilei, comparația dintre Iran și România socialistă fiind familiară cinefililor autohtoni din documentarul „Între revoluții”, regizat de Vlad Petri. Chiar dacă dilema morală a supunerii politice vizavi de ambiția personală în lupta pentru aur reprezintă nuca tare din „Tatami”, cred că regia luptelor sportive atinge adevăratul punct de atracție, veritabila reușită ale filmului.

Nu la fel stau lucrurile în „Sub supraveghere”, tot un montagne russe emoțional de înalt calibru, însă, prin natura spațiului evocat, concentrat strict asupra proceselor de conștiință ale protagonistei gardiene de închisoare. Prin gradarea rafinată a informațiilor comunicate spectatorilor, filmul îi conduce pe o pistă falsă, determinându-i să creadă că personajul principal, Eva, și-a întâlnit fiul printre deținuți. Dovedindu-se însă mai deștept chiar decât un public experimentat, regizorul Gustav Möller relevă pe parcurs adevărata natura a relației dintre gardiană și pușcăriaș, o combinație exploziv-masochistă de favoruri și pedepse, în care deținutul pare, până aproape de final, mai aproape de victorie. Motivele acestui pact nescris se lasă cel mai bine explorate individual. Filmul va fi distribuit din toamnă în cinematografe.

Primele două zile de la TIFF au însemnat și prezentarea unui regizor japonez de mare talent, Ryusuke Hamaguchi, autorul filmelor „Condu-mi mașina!” (2021), laureat al premiului pentru scenariu la Cannes, și „Răul nu există” (2023). Le-am vizionat în ordine invers cronologică, însă crescător valoric. Descris ca eco-fabulă, „Evil Does Not Exist” contrapune o comunitate rurală japoneză închegată spiritului antreprenorial rapace al unei corporații hotărâte să dezvolte proiectul de glamping (glamour camping – campare de lux) pe teritoriul satului. Problema principală este că fosa septică a proiectului ar polua apele de munte, sursă de neînlocuit pentru sat. Familiare spectatorului român sunt detaliile de viață rurală precum tăiatul lemnelor, priveliștea căprioarelor, a diferitelor plante specifice zonei, pe care localnicii le cunosc și le valorifică. Interesant este că, spre deosebire de spațiul românesc, colonizat decenii la rând cu propaganda naționalistă ce a glorificat țăranul și ruralul ca adevărați păstrători ai esenței spirituale autohtone, în „Răul nu există”, „comuniunea om-natură”, ca să reiau o formulă cunoscută, este tratată din perspectiva locuitorilor interesați mai puțin de însemnătatea culturală a gesturilor lor și mai mult să păstreze stilul propriu de viață. Este adevărat că regizorul transformă filmul într-un manifest anti-corporatist, apăsând pedala sarcasmului în caracterizarea reprezentanților profitului, însă felul în care este redată natura, în special modalitatea prin care este percepută de un personaj, o fetiță de opt ani, se transformă într-o subtilă forță cinematografică îndreptată nu spre politica identitar-națională, ci spre cea ecologică.

Am păstrat pentru final revelația primelor două zile de festival, hiper-complexul „Condu-mi mașina!”. Dacă teoria romanescă ne-a învățat că intriga secundară susține intriga principală, în „Drive my car” există nu mai puțin de cinci fire narative. A le povesti ar însemna să stric plăcerea viitorilor spectatori ai filmului, dacă acesta va fi distribuit pe platforme de streaming. Este suficient să menționez că una dintre intrigi implică o montare a piesei „Unchiul Vania” în interpretarea unor actori de limbi diferite și că arcul narativ presupune acceptarea înșelării dintre soți în prezența dragostei remanente, în șocant spirit nipon. Viața și arta se îmbină în acest film precum dragostea și infidelitatea, la final rămânând adevărul replicilor scrise de Cehov.

Zilele TIFF vor continua cu proiecția unuia dintre cele mai așteptate filme ale anului, producția „Mai Decembrie”, regizată de Todd Haynes, nominalizată la Oscar pentru cel mai bun scenariu. Detalii în cronica viitoare de miercuri, 19 iunie.

Emanuel-Alexandru Vasiliu este regizor și critic de film

Publicitate și alte recomandări video