TIFF 23 (II) – o comedie, o dramă și un film-vedetă

miercuri, 19 iunie 2024, 03:00
1 MIN
 TIFF 23 (II) – o comedie, o dramă și un film-vedetă

Filmul-vedetă de luni, 17 iunie, a fost „Mai Decembrie”, regizat de Todd Haynes, cunoscut mai ales pentru lung-metrajul „I’m Not There” (2007) , în care șase actori și actrițe îl interpretau pe Bob Dylan într-o „peliculă” biografică experimentală. „May December” beneficiază de o distribuție stelară, Natalie Portman și Julianne Moore împărțindu-și ecranul într-o poveste despre abuz și consecințele acestuia peste ani.

Prima comedie, pe care am vizionat-o la această ediție a festivalului, a fost intitulată „Viață de câine” („Chiennes de vies”, Belgia, 2023), proiectată în renovatul cinematograf „Dacia” din cartierul clujean Mănăștur, într-o sală arhiplină, la fel cum a fost și cazul celorlalte două filme prezentate acolo, „Sub supraveghere” și „Condu-mi mașina!”, recenzate în cronica anterioară. O tendință în anul curent este programarea filmelor experimentale în cinematografele din cartiere, centrul fiind păstrat pentru producțiile mai comerciale sau de gen (horror, filme pentru copii).

Tema „Vieții de câine” este relația cu patrupede iubite, în viziunea regizorului Xavier Seron, doar de unul dintre personajele principale ale vinietelor care compun filmul. În număr de trei, ele se înscriu în genul comediei negre, dar și bufe, accidentările, glumele fizice făcând deliciul spectatorilor dornici de o descărcare emoțională în sala de cinematograf. Comunicând între ele prin intermediul unor personaje recurente, fiecare episod, purtând numele unui câine, radiografiază societatea valonă, ilustrând, pe rând, viețile unui monteur de film singuratic, a unui model fotografic din înalta societate și a unui paznic între două vârste. Dacă pentru editor chihuahua adoptat forțat pentru a-i face pe plac unei domnișoare, de care-i place, reprezintă o achiziție de rău augur, minionul patruped nerăspunzând la jocuri și chiar preluând, în închipuirea monteurului, atribuțiile unui monstru amenințător, astfel fiind creat și comicul situației, modelul fotografic are un destin cu adevărat tragic. Bucurându-se de succesul unei cariere fulminante, aroganta domnișoară ia o bacterie de la cățelușa ei, fiind pusă în situația de a-i fi amputate mâinile și picioarele. Mai negru decât atât nu se poate. Cel mai emoționant episod este al III-lea, surprinzând aventurile unui portar prins aparent fără ieșire în această slujbă lipsită de viitor. Totuși, își cunoaște viitoarea iubită în persoana unei hoațe din supermarket și se mută cu ea în compania câinelui său iubit. Relația dintre paznic și câine îi prilejuiește regizorului ample ocazii de măiestrie vizuală, secvențele în ralanti ale jocurilor adorabile dintre cei doi fiind acompaniate de muzică clasică, într-o combinație ilară de pretenție și stupiditate asumată. Finalul este surprinzător, demonstrând că nu există nicio ierarhie în relațiile dintre oameni și animale atunci când iubirea e sentimentul dominant.

Pe o notă mult mai serioasă, dar la fel de actuală, drama japoneză „Planul 75” imaginează un viitor sumbru, în care guvernul inițiază proiectul de sinucidere asistată voluntară pentru cetățenii în vârstă de cel puțin 75 de ani, pentru a degreva piața muncii de povara pensiilor și a lupta împotriva celei mai îmbătrânite populații de pe glob. Acestui punct de pornire fantezist îi urmează o tratare realistă, personajele principale, femei și bărbați, trecând, pe rând prin dilema renunțării la viață într-un context dominat de singurătate și lipsă de utilitate. Tratarea cinematografică este minuțioasă, viețile seniorilor fiind reconstituite în detalii semnificative și relaționale, de la viața într-un cămin de bătrâni la munca fără sens, doar pentru a mai avea o ocupație. Distribuția e contrabalansată prin prezența unor personaje de vârste comparativ fragede, implicate în proiectul guvernamental și în industria îngrijirii seniorilor. Reacțiile emoționale dintre cele două categorii de vârstă nu se lasă așteptate, situațiile complexe apărând atunci când legăturile de rudenie dintre tineri și bătrâni ajung să devoaleze absurdul planului guvernamental. Filmul poate fi încadrat în curentul slow cinema, întâmplările fiind relativ puține la număr, însă tratate într-o manieră care favorizează atenția crescută asupra detaliilor, emoțiilor și legăturilor dintre personaje. Un puzzle relațional ce, în procesul asemănător transfocării de la mic la mare, surprinde imaginea dependenței oamenilor unii de ceilalți și a prevalenței vieții împotriva oricărei logici birocratice.

În sfârșit, filmul-vedetă de luni, 17 iunie, a fost „Mai Decembrie”, regizat de Todd Haynes, cunoscut mai ales pentru lung-metrajul „I’m Not There” (2007) , în care șase actori și actrițe îl interpretau pe Bob Dylan într-o „peliculă” biografică experimentală. „May December” beneficiază de o distribuție stelară, Natalie Portman și Julianne Moore împărțindu-și ecranul într-o poveste despre abuz și consecințele acestuia peste ani.

Prima dintre cele două interpretează o actriță venită în vizită la familia lui Gracie Atherton-Yoo (Julianne Moore) ca să se pregătească pentru a-i juca rolul într-un film independent. Povestea are tracțiune deoarece Gracie, la vârsta de 36 de ani, fusese închisă pentru că întreținuse relații sexuale cu un adolescent de 13 ani, acum soțul ei și tatăl celor trei copii ai lor. Ispășindu-și pedeapsa, Gracie pare să-și fi construit o viață cât se poate de normală alături de fostul adolescent, Joe, nici el nepărând să păstreze mari traume din trecut. Însă întrebările actriței Elizabeth Berry (Natalie Portman), intervenția ei amoroasă între cei doi revelează sentimente amestecate în mariajul aparent obișnuit, ridicând pentru prima dată problema abuzului din partea maturei Gracie asupra elevului Joe. Este posibil ca tematica filmului să-i fi înlesnit recepția, abuzurile feminine fiind prea puțin, dacă nu deloc documentate. Dar trebuie subliniat că regia lui Todd Haynes dozează tensiunea și informațiile despre personaje într-un mod admirabil, transformând filmul despre o familie aparent obișnuită în dezvăluirea secretelor întunecate abia spre final. Acest spectacol cinematografic nu prezintă niciun personaj cu adevărat pozitiv, toate trei fiind marcate de propriile tare caracteriologice, urmărindu-și interesele emoționale și de carieră (în cazul actriței). Film despre pericolele refulării unor emoții naturale în adolescență, „Mai Decembrie” demonstrează că sondarea psihologică adecvată poate duce la eliberare, dacă cei implicați și-o doresc.

 

Emanuel-Alexandru Vasiliu este regizor și critic de film

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii