Cum să ne uităm la un film de artă ca să ne placă? Opinia interesantă, cu exemple, a unui cunoscut regizor ieșean

duminică, 23 iunie 2024, 09:20
1 MIN
 Cum să ne uităm la un film de artă ca să ne placă? Opinia interesantă, cu exemple, a unui cunoscut regizor ieșean

Regizoarea Anaïs Tellene meditează asupra sexualității feminine performante, care se poate distanța de dorință, Raphael cel infirm, membru al clasei muncitoare, devenind obiectul de privit și expus. Dincolo de obiectivizarea personajului Raphael, „Omul de argilă” reușește să spună o poveste emoționantă despre puterea artei de a mișca oamenii, despre anularea oricăror diferențe atunci când sensibilitățile artistice converg.

Primul film excelent, dintre cele pentru care publicul putea vota, a fost documentarul „Ecoul tău” (regia Zara Zerny, Danemarca, 2023), producție urmărind amintirile exprimate cu tulburătoare deschidere și onestitate despre dragoste, îmbătrânire, durere, perspectivele asupra vieții și morții a două generații de seniori. Pe de o parte cei aflați în jurul vârstei de 80 de ani, pe de alta cei apropiindu-se de sau chiar atingând secolul de existență. Parteneriatele de o viață sunt în centrul preocupărilor regizoarei, discuțiile atingând chinul sufletesc resimțit la pierderea soțului sau soției, modalitățile în care viața continuă. Când René (86 de ani) cumpără flori, se gândește întotdeauna la ce culoare ar fi ales soția lui, dacă ar mai fi fost în viață.

Diferențierea relațională între cele două generații a fost indicată chiar de Zara Zerny, aflată în fața publicului cu ocazia premierei: dacă după război condițiile dificile de viață favorizau închegarea mai timpurie a cuplurilor, în anii ’60 oamenii aveau ocazia de a se gândi la educație și carieră, decizia de a se căsători fiind mai des în cunoștință de cauză. Chiar dacă sunt împărțiți strict demografic în două generații, cei nouă seniori contribuie prin interviurile oneste, grăitoare la realizarea unui portret de grup, căruia nu-i vom mai fi contemporani mult timp. Odată cu dispariția lui, vor pieri poveștile lor, împreună cu accesoriile și obiectele pe care le-au îndrăgit timp de decenii, începând de la tavane din lemn, perdele de voal și ceasuri cu pendul, până la rânduri suprapuse de fotografii ale rudelor și înaintașilor.

Regizoarea a folosit în acest studiu antrolopogic tehnici creative cum ar fi portretizarea vârstei a treia atunci când își acoperă ochii cu degetele, gest declanșator al amintirilor, și provocarea lor de a dansa pe fundalul unor proiecții evocând vremurile și ocupațiile tinereții. Zara Zerny a remarcat că seniorii sunt îndeobște reflectați mediatic în stază, mișcarea nefăcând parte din arsenalul de reprezentare. Autoarea filmului combină cele două stări, punând în imagine vorbitorii elocvenți, cinstiți, uneori vibrând poetic acasă, așezați pe un scaun sau pe pat. Zerny montează cadrele statice cu reprezentări artistice, din când în când onirice sau abstracte ale mărturiilor lor. Înregistrări video din trecutul familiei sunt de asemenea proiectate pe intervievați, reflectând o existență diferită, din nefericire trecută. Prin continuarea observării vieții sentimentale, în cazul unora dintre intervievați și după dispariția partenerului de zeci de ani, regizoarea transmite un mesaj încurajator, care însă nu devine dominant în cazul personajelor care și-au pierdut soțul sau soția și nu și-au mai dorit altă experiență de dragoste. Impresia generală este că fiecare persoană este mulțumită de alegerea făcută, toți intervievații păstrând dragă amintirea partenerului, indiferent de ce a urmat.

În secțiunea competițională a fost proiectat primul lung-metraj excelent filmat, teluric, al regizoarei franceze Anaïs Tellene, „Omul de argilă” (2023), selecționat la Veneția anul trecut, spectacol în care unul dintre rolurile principale este interpretat de cunoscuta actriță Emmanuelle Devos. O meditație chibzuită asupra epigramei lui Wilde, „viața imită arta”, „L’homme d’argile” imaginează relația artistei contemporane Garance Chaptel (probabil bazată în mod satiric pe imaginea Marinei Abramović), moștenitoarea unui conac franțuzesc, cu îngrijitorul localnic al domeniului. Având o înfățișare mai puțin decât atrăgătoare (văzând cu un singur ochi), Raphael a cam renunțat la orice vis de împlinire emoțională, împărțindu-și zilele între muncile din jurul castelului, în care nu mai locuiește nimeni, și repetițiile cu o formație de muzică tradițională, el interpretând partiturile pentru cimpoi. Într-o noapte furtunoasă, Garance, moștenitoarea, revine la domiciliul familial într-o stare nu tocmai fericită. După ce o ajută să-și revină, inspectând într-o bună seară conacul, îngrijitorul descoperă desene pregătitoare și un bust din argilă, care-l reprezintă. Contrariat de inițiativa lui Garance, Raphael află că o inspiră, artista văzând în el „un peisaj, prin care s-ar putea plimba ore întregi”. Atenția acordată îi dă îngrijitorului un suflu nou, el modificând inclusiv repertoriul formației de muzică tradițională cu propriile melodii melancolice, pe care artista contemporană le apreciază. Ce mai, Raphael se îndrăgostește lulea.

Regizoarea Anaïs Tellene meditează asupra sexualității feminine performante, care se poate distanța de dorință, Raphael cel infirm, membru al clasei muncitoare, devenind obiectul de privit și expus. Dincolo de obiectivizarea personajului Raphael, „Omul de argilă” reușește să spună o poveste emoționantă despre puterea artei de a mișca oamenii, despre anularea oricăror diferențe atunci când sensibilitățile artistice converg.

Emanuel-Alexandru Vasiliu este regizor și critic de film

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii