TIFF 23 (IV) – cele mai titrate filme românești.  Și „Forme de bunătate”

Prima remarcă obligatorie privește diferența fundamentală față de alte filme de epocă românești prin fidelitatea costumelor și a tratării lor. Dacă majoritatea încercărilor precedente acordau costumului valoarea elementului de arhivă – mă gândesc mai întâi la curățenia muzeală absolut neconformă realității comportamentale –, „Săptămâna mare” reflectă starea de uzură materială și morală a costumelor. Acel „murdar” atât de specific și de autentic, de credibil, renunțând din fericire la modelul „Tezaurului folcloric”, ce a ghidat până acum atâtea formule cinematografice de acest tip. În al doilea rând, imaginea semnată de Andrei Butică menține starea tensională generată de conflictul interetnic români-evrei prin numeroase filmări în penumbră sau la lumina lumânărilor, rezultând un chiaroscuro remarcabil, din punct de vedere, să recunoaștem, calofil și ca reflectare a realităților materiale ale timpului, potențând, cum menționam, tensiunea intrigii.

Tema urii care naște frică, transformată la rândul său în ură, este exemplar pusă în cadru prin conflictul mocnit între capul de familie Leiba și ajutorul său român, Gheorghiță. Mai există tensiunea specific evreiască între mișcarea sionistă și tendința de a rămâne în țara natală. Într-o secvență din al II-lea act al filmului, Leiba crede că simte mirosul florilor aplecate peste o piatră din țara în care curge lapte și miere, fiind contrazis pragmatic de soția lui. Tânjirea de factură poetică nu face decât să contribuie la adâncirea faliei între cei despre care se spune că se hrănesc cu sânge de copii (evreii) și clientela română a localului administrat de Leiba. Beneficiind de tensiunea acumulată prin continua așteptare a atacului românesc, „Săptămâna mare” nu e în niciun caz un film didactic, înfățișând victime de ambele părți, ilustrând cum nu se poate mai bine tema aleasă de autor.

Un adevărat eveniment a fost lung-metrajul românesc „Trei kilometri până la capătul lumii”. Recent i s-a acordat la Cannes premiul „Queer Palm” în secțiunea producțiilor relevante pentru comunitatea LGBT. Premiul a fost menționat doar pe pagina de Facebook, în festivalul de la Cluj a fost trecut sub tăcere. Nici în rezumatul disponibil în media nu există vreun cuvânt referitor la  tema filmului: un adolescent homosexual este violentat de propria familie ca pedeapsă a presupusei lui devieri. Aceste evitări spun multe despre climatul actual românesc în privința drepturilor minorităților sexuale, în privința piruetelor mediatice necesare din marketing pentru aducerea spectatorilor români în sala de cinema. Ascunzându-se adevărata miză, publicul cunoaște „problemele” lui Adi numai la vizionarea filmului. Deși cinematograful în aer liber amenajat în Piața Unirii a fost complet ocupat, n-am văzut pe nimeni părăsindu-și locul din cauza subiectului. Mai mult, filmul, prin implicațiile sociale, prin comentariul pe marginea corupției într-un mic sat din Deltă, a reușit să mențină vie curiozitatea publicului de la prima până la ultima imagine. Spectacol cinematografic onest despre violența din familia tradițională aflată în strânsă legătură cu instituția bisericii, chemată aproape să-l exorcizeze pe Adi, „Trei kilometri până la capătul lumii” mai dezvăluie corupția endemică din poliție și din instituțiile statului, controlate prin nepotism. Este posibil ca legătura dintre orientarea sexuală a personajului Adi și mecanismul oficial de minimalizare să fi justificat premiul oferit, pe bună dreptate, filmului ca realizare artistică.

După succesul din 2023 și de la începutul acestui an cu „Sărmane creaturi”, regizorul Giorgos Lanthimos a revenit foarte repede cu „Forme de bunătate”, compus din trei episoade scrise în manieră absurdă, interpretate de același colectiv de actori. Colaborând din nou cu Efthymis Filippou (co-autor al scenariilor alese de regizorul grec pentru „Canin” (2009), „Alpii” (2011), „Homarul” (2015), „The Killing of a Sacred Deer” (2017)), Lanthimos a realizat poate cel mai rece și mizantrop film al său, preluând elemente de body horror din arsenalul lui David Cronenberg, nutrindu-și inventivitatea cu numeroase momente de umor antologic. Scenariștii închipuie situații care mai de care mai neverosimile: un angajat este controlat până în cele mai mici amănunte vitale (soție, casă, mașină și o omucidere ordonată) de șeful său (în primul episod); un bărbat crede că soția lui salvată de pe o plajă pustie este, de fapt, complet altcineva, și, în sfârșit, doi membri ai unui cult caută o persoană cu abilitatea de a trezi morții la viață. În special ultimul punct de pornire este o satiră feroce la adresa creștinismului în tradiția lui Luis Buñuel, care rareori pierdea ocazia de a-și exprima atitudinea vehement anticlericală. Alături de conținutul scenaristic per se, Lanthimos regizează inventiv, alegând unghiuri de filmare ce evidențiază configurația geometrică a locațiilor, aflând umorul inclusiv în costumele personajelor (un exemplu grăitor sunt șosetele până la genunchi purtate sub o pereche de pantaloni scurți de șeful angajatului din primul episod).

Deși mai greu digerabil de unii spectatori (câțiva au părăsit proiecția de la Cluj neputând suporta elementele de cruzime corporală, care, totuși, sunt încadrate în convenția de comedie neagră), „Forme de bunătate” demonstrează din nou că Giorgos Lanthimos este unul dintre cei mai inventivi creatori contemporani de cinema. Sper doar că reticența lui din această ultimă producție nu-l va împiedica să revină la proiectele mai ambițioase.

Emanuel-Alexandru Vasiliu este regizor și critic de film

Publicitate și alte recomandări video