Timbre

În 1982, frumusețea nu creștea în pom în cartierul Militari. Presupun că părinții noștri încasau mai în plin mizeria din jur decât noi. Totuși, consternarea paradiziacă pe care o simțeam și eu când vedeam uneori un pachet de țigări Dunhill sau Rothmans trebuie să fi avut o legătură cu ruina orașului și a blocului nostru nou muncitoresc, spre sfârșitul comunismului. Educația vizuală ți-o făceai cum puteai, în principiu nu cu ambalajele cu culori duse de la eugenii. Frumusețea era subversivă și o bună parte din ea se refugiase în filatelie. Nu-mi amintesc să i se fi părut cuiva o prostie, sau ceva, cum să zic, tocilăresc, să colec­țio­neze timbre. După ce ne cotonogeam o săptămână la fotbal mergeam câte cinci-șase băieți să luăm timbre de la poșta de la Veteranilor, de câteva ori chiar până la marea Romfilatelia de la Cișmigiu. Toată lumea avea clasoare și avuția fiecăruia sporea mereu pentru că tot felul de rubedenii și prieteni găseau cu cale să ne doneze câte un clasor vechi. Unele erau modeste, altele însă te hipnotizau și-ți dădeau impresia că intri pe furiș în jurnalul unui om, în autobiografia lui. Oricui a dăruit un clasor cu timbre i se vor ierta toate păcatele.

Nu mai știu ce s-a întâmplat cu GUINEA-BISSAU. Legătura mea cu ea s-a încheiat de mult. În anii ’80 însă, alături de surorile comuniste Mongolia, Cuba, China, POLSKA și MAGYAR POSTA, timbrele de-acolo erau foarte răspândite. Exista, am aflat, și o República de Guinea Ecuatorial, și o République de Guinée. Cele trei nu trebuiau confundate pentru nimic în lume.

Frumusețea timbrelor, oameni buni, dragi copii. La început, erai încântat de cai care se cabrează, de flori, fluturi enormi din Madagascar, pești din Belize cu dințișorii (timbrelor) colorați, nu albi. Serii cu tigri, cu șerpi, cu sateliți și rovere lunare. Stadioane de la Euro și din Mexico 1970, Argentina 1978, Spania 1982. (În sport existau și ierarhii curioase – toate statele emiteau timbre cu bob, dar cu tenis nu cred că am văzut vreodată.) Dar apoi timbrele veneau și ziceau stai așa, că fru­musețea nu stă doar în păsări colibri și corali. Frumusețea e discretă, e a nuanțelor desaturate, a desenului obscur, de care ani întregi nu știi ce reprezintă (o dansatoare sau harta Indiei?), a supratiparului grosolan care desfigurează tot. Frumusețea nu e doar a țărilor tinere, eufonice (SÃO TOMÉ E PRÍNCIPE… LESOTHO…), ci și a timbrului românesc vechi, cu Carol „Vulturi“, din 1886, cu valoare nominală de „1½ Banu“, a „Căișorilor“ de prin 1913 (sau 1903? nu mai știu).

Valoarea e a rarității indiferente la culise politice sinistre de un fel sau altul, ca în cazul seriilor retrase din circulație dintr-o sumedenie de motive politice, cu Carol II, cu Zelea Codreanu, cu bisericile din Bucovina. Existau și serii în care toate timbrele arătau aceeași imagine, doar culoarea de fond era alta: ce meritorie risipă de potențial, pe care învățai să o admiri.

Apropo de asta – numele machetatorilor erau uneori trecute, cu litere minuscule, pe timbru. Timbrele românești, mai mult ca altele, aveau această mare calitate, nu-i uitau pe graficieni, așa că vedeai acolo mereu câte o semnătură – Dumitrana, Zainea, Vlasto, o lecție timpurie de authorship.

Treceai apoi dincolo de fața timbrului și râdeai de superficialitatea cu care evaluaseși până atunci timbrul doar pentru vopselele lui. Exista o lume și pe spatele timbrului. Lumea lipiciului sacrosanct, intușabil. Fiecare țară avea alt lipici. Timbrele românești de prin anii ’50 îl aveau cumva vălurit. Cele din SHQIPËRIA erau lucioase pe spate ca patinoarul după ce se reface gheața, iar cele din SUOMI aveau o peliculă de o inimaginabilă finețe, care mergea mână în mână cu concepția impecabilă a timbrelor nordice – din păcate, aproape de negăsit. Unele timbre din Dahomey (devenită mai târziu Benin) și Volta Superioară (azi Burkina Faso) aveau un gumaj cu fisuri diagonale, ca o minunată rășină reticulată, îngălbenită. Hârtia însăși varia – timbrele italiene (inclusiv San Marino) aveau adesea filigran, iar timbrele din MOÇAMBIQUE erau mai groase decât toate. Unele erau dantelate – cu un număr diferit de perforații pe centimetru, evident, nu ne ju­căm aici – altele erau nedantelate, tăiate de cineva gânditor în semiîntunericul unei imprimerii. În Vietnam, persoana care făcea asta lăsa adesea mici confetti de hârtie încă nedesprinse complet de pe dințișori.

DDR, CCCP, NIPPON, SVERIGE… Pentru că și în spatele timbrelor se aflau cărți, mergeam la cataloage care, cu maximă seriozitate, povesteau despre timbre gre­șite (emisiunea „Racheta“, dar timbrul este fără Rachetă – valoare: 1.000 de lei în anii 1980. Uau! Etc.). Fiecare timbru, până la maiestuosul cap de serie care nu ajungea niciodată în plicurile de 5 și 10 lei, era descris în detaliu, cu o terminologie cromatică în care concepte rudimentare ca roșu și galben făceau loc olivului, carminului, cobaltului și mai știu eu cui.

Toate astea le-am găsit când am deschis plicul cu timbre în Asheville, North Carolina. N-a fost însă doar un mic episod nostalgic. M-am bucurat să găsesc și timbre din Cambodgia și din Coreea de Nord, țări ale căror emisiuni filatelice, în mod curios, nu cred că ajungeau la noi – sau nu am văzut eu – în anii ’80, dar acum când mă uit la flu­turași cambodgieni și la trenu­lețe coreene nu mai pot să mă gândesc decât la Pol Pot și la Kim Ir-Sen. E adevărat că nici în anii ’80, când Militariul era plin de timbre din Rwanda, nu știam că în acea țară îndepărtată mai era doar un deceniu până la genocid. Filtrul filatelic al realității.

Publicitate și alte recomandări video