Toate drumurile duc spre păduri…

Tot atunci răsărea şi soarele – şi ce vrei mai mult decât să ai favoarea de-a vedea, în premieră, răsăritul soarelui pe Mare! Cu ochii plini de nisipul nesomnului – căci veneam cu un tren de noapte, de la Iaşi – m-am repezit la fereastră deschisă, gata să absorb, împreună cu briza dimineţii, toată acea privelişte nemaivăzută de mine, cel născut într-un sat de pe valea Jijiei, obişnuit doar cu unduirea ierburilor şi a holdelor şi cu alternarea blagian-eminesciană a reliefului: deal-vale şi deal-vale/ şi-un dulce dor de moarte, cum aveam să inter-textualizez mai târziu.

Pe atunci, la Costineşti se locuia în corturi, câte 10-15-20-30 de studenţi, cum aveai pile, sau noroc… Am nimerit într-un cort cu 20 de locatari, dar nici că-mi păsa. Era, aşadar, prima mea întâlnire cu marea, dintr-un şir care se va desfăşura vreo trei decenii. Şi erau anii mei cei mai viguroşi, mai frumoşi, ce mai! – aproape eroici… Înotam, stil fluture (mai degrabă stil câine) cam până la geamanduri, unde nu mai simţeam dedesubt pământul. Dar tot era să mă înec, vorba ceea, ca ţiganu’ (oare ar trebui să spun: ca romu’?) la mal. Pentru că, exact la mal, în stânga plajei, era o groapă, adâncă de vreo trei-patru metri, lată de vreo douăzeci. Locul era semnalat cu steguleţe, dar când veneai din larg, dacă mai erai şi obosit, puteai pierde direcţia şi nimeri în groapă. Acolo am nimerit şi eu, şi nici acum nu-mi dau seama cum de-am scăpat. Dar un student, nalt ca bradu’, rugbist la ”Poli” Timişoara, acolo a fost placat, definitiv. Fuseseră trei, înotaseră departe, în larg, iar când s-au întors, doi au ţinut direcţia, spre plajă, însă al treilea a fost dus de valuri în acel nefast triunghi al Bermudelor. L-am văzut, ne strânsesem toţi pe plajă, îl încurajam, ca la un concurs: Hai! Hai!, Se vedea că-i epuizat, însă nimănui (nici salvamarilor!) nu i-a dat prin cap să sară în apă, să-l ajute. A durat o jumătate de oră – mult prea mult! – până l-au găsit şi l-au scos la suprafaţă. Resuscitarea a fost inutilă. 

Acolo, la Costineşti, am cunoscut-o pe Lia. Eu aveam 21 de ani, ea – 16! – dar arăta ca de 18… O sirenă ieşită din mare, parcă special pentru mine. Nu ştiu cum, cu ce am încântat-o. Probabil, cu versuri şi cu tandreţea mea contaminantă, la care adolescenta pur şi simplu intra în rezonanţă, vibra. Dar nu era câtuşi de puţin o gâsculiţă, avea un self-control care-mi spunea, fără cuvinte: Până aici! şi o luam mereu de la capăt, copleşiţi, încântaţi de noi înşine şi aproape îndureraţi că nu se poate merge mai departe.. Idila se consuma pe plajă, seara târziu, când ne căutam un loc fără priviri indiscrete… Într-o noapte ne-au prins grănicerii, ajunsesem la fâşia de graniţă cu Bulgaria, dar noi habar n-aveam de-aşa ceva, ne-au somat ca pe nişte infractori şi, după ce s-au lămurit ce-i cu noi (nici nu era greu…), ne-au escortat până în tabără. Ziua, ne „pierdeam” prin lanurile de porumb sau de floarea soarelui, care flancau, deopotrivă, satul şi marea. Şi Lia, da, era ca o floare a soarelui, chipul ei iradia lumină şi-un fel de melancolie care o făceau irezistibilă. Ne dăruiam unul altuia cu disperarea iminentei despărţiri. Ne descopeream lăcaşurile ascunse şi parcă nu trupul ni-l căutam, ci sufletul. Au fost, acele zile şi nopţi, cele mai dulci şi mai chinuitoare. Cred că părinţii aveau mare încredere în ea, să o lase – o puştoaică! – singură la mare. Dar (o evaluam eu) îşi depăşea cu mult, nu doar vârsta fizică, ci şi cea intelectuală. Se vedea că vine dintr-o familie de bună conditie, ţinuta ei era desăvârşită, exprimarea la fel, iar în ceea ce priveşte lecturile nu doar că mă surprindea, uneori mă surclasa. Mai târziu, când între noi va începe o corespondenţă frenetică, din când în când mă ruga: Recomandă-mi ceva bun de citit, că iar m-apuc de dox-uri.     

Totul s-a sfârşit – sfâşietor! – odată cu încheierea sejurului ei ultra-marin. Şi eram, amândoi, atât de prinşi! Bine-nţeles c-am făcut schimb de adrese, şi ne-am scris, timp de o săptămână, zi de zi. Şi peste încă o săptămână, am descins în Sighişoara, oraşul ei, pe care mi-l descrisese cu fervoarea îndrăgostitei. Nu ştiu cum şi-a convins părinţii nu doar să mă primească în vizită, ci şi să mă găzduiască. Sau ştiu, de fapt mi-a spus chiar ea: scrisorile noastre erau citite şi de părinţi, mai ales de mamă, tatei i le dădeau doar pe cele inofensive, în care băteam câmpii (cu graţie!) despre cărţi, despre filme, despre spectacole, despre câte-n lună şi-n stele. Şi, cum tatăl avea puterea de decizie, i s-a părut că nu prezint un pericol pentru integritatea fetei, şi-a decis să fiu primit. Dar tot tatăl, mai apoi, m-a alungat din Cetate.

Locuiau Sub Cetate, într-o casă străjuită de porţi înalte (porţi ardeleneşti!), peste care nu trecea decât pasărea. O portiţă, decupată discret în uriaşele porţi – întotdeauna închise – îngăduia accesul celor bineveniţi. Am fost instalat, ca un adevărat domn, într-o cameră care sclipea de curăţenie, cu mobile vechi şi miresme ce mi se păreau afrodisiace. Deşi numai de asta n-aveam nevoie, posedând eu însumi cu prisosinţă. Mi-amintesc şi-acum de primul prânz luat în familie, de castronul uriaş, cu supă cu găluşte, aburind îmbietor, în mijlocul mesei. Doriţi supă?, m-a întrebat mama, pe mine cel dintâi, ca pe un de vază oaspete. O, nu, nu…, am bâiguit eu, presupunând (în gând) c-aşa-i eticheta, cel puţin la noi, în Moldova, trebuie să refuzi, politicos, de câteva ori şi abia după aceea s-accepţi oferta. Drept pentru care au fost serviţi, rând pe rând, tatăl, mama, fiica. Adevăru-i că eram leşinat de foame şi aşteptam să mă mai invite măcar odată, dar invitaţia n-a mai venit decât la felul doi, pe care l-am acceptat fără să mai fac nazuri. Mai apoi, am comentat împreună, amuzându-ne, obiceiurile – din Ardeal, din Moldova – şi, la următoarele mese, nu doar eram invitat, dar eram servit primul. Cu tatăl, o somitate a urbei, judecător-şef, mi se pare, am purtat folositoare discuţii, îndeosebi despre drepturile şi îndatoririle cetăţeanului. Parcă plutea ceva, ca un avertisment, în învăţăturile lui. Faţă de Lia, când era şi el de faţă, păstram distanţa, dar în prezenţa mamei ne îngăduiam gesturi tandre, strângeri de mână, dulci aluzii, săruturi repezi. Eram topiţi. Ne plimbam, mână-n mână, prin Cetate, descopeream acea enclavă de arte şi meserii, cu străzi înguste şi întortocheate, purtând denumiri de medievală rezonanţă, cu ateliere misterioase, unde presupuneam, în joaca noastră îndrăgostită, că se petrec faustiene combinaţii alchimice. Ne prelungeam îmbrăţişările în grădina sălbătăcită din spatele casei, unde ne ispitea, cotropitor, şarpele cunoaşterii. Sau „în camera mea”, când judecătorul era plecat, iar mama, cedând rugăminţilor ori presiunilor fiicei, ne lăsa singuri: Doar o jumătate de oră! era cea mai generoasă îngăduinţă. De la o zi la alta devenisem, amândoi, tot mai greu de supravegheat şi de stăpânit. După trei-patru zile de găzduire, judecătorul suprem căruia, mai mult ca sigur, nu-i scăpaseră anumite gesturi, săgeţile înflorite de Eros, zburând de la Lia la mine, şi îndărăt, mi-a sugerat, urban şi academic, că nu mai pot sta la ei, întrucât… Era limpede. Datorită pisicelilor Liei, persuasiunii mamei – am obţinut îngăduinţă pentru încă o zi. Apoi, mi-am luat rămas-bun – judecătorul mi-a strâns, bărbăteşte, mâna, mama, împreună cu fiica, m-a condus la gară şi, la despărţire, chiar a schiţat o îmbrăţişare. Lia m-a sărutat ca un fulger – şi-am urcat în trenul care trebuia să mă ducă la Moldova, la Iaşi… Doar că, după ce am mimat că mă instalez în compartiment, iar dulcile mele însoţitoare au plecat, am coborât pe celălalt peron, în spatele trenului. Şi-n scurtă vreme am ajuns  pe o altă stradă, nu departe de locuinţa lor, la un coleg de facultate, sighişorean, care mi-a oferit găzduire. Şi-n timp ce bunii părinţi ai Liei mă credeau la Iaşi, noi ne întâlneam, zi de zi, în grădina din spatele casei… Manevra era simplă. Eu veneam din Cetate, pe o străduţă care sfârşea chiar acolo, în gradina lor, şi intram printr-o spărtură făcută în gard… Lia îşi lua o carte şi-i spunea mamei că merge-n grădină, să citească… Până când mamei i s-a părut suspectă această zilnică ieşire în decor. A dat o raită prin grădină, când noi nu eram acolo, şi-a descoperit intrarea secretă, manopera. Iar în ziua următoare i-a fost simplu să realizeze flagrantul. Nemaiavând încotro, ne-a deconspirat judecătorului… De această dată, chiar judecătorul m-a condus la gară şi-a stat acolo, pe peron, până la plecarea trenului. I-am făcut din mână. Sine ira…

De atunci, n-am mai fost niciodată în Sighişoara. Ce-a rămas din această „aventură”? Un text liric, cu un moto din Miron Radu Paraschivescu (pe care îl savuram în acea vreme): „Îţi mai aminteşti nopţile de dragoste/ din pădurile Sighişoarei?”: Toate drumurile duc spre păduri. Şi porneam./ Tu te numeai Frenezia/ ceasul Cetăţii bătea în ziduri/ euthanasia// Intram în pădure prin sânge/ pădurea intra cu crengile-n noi/ eu eram rugul, tu erai floarea,/ floarea trifoiului cu patru foi// Cădeau copacii-n halucinare/ marele zeu trăsese cortina/ cine descoperă punctul de sprijin/ de unde se-aprinde lumina?

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist

Publicitate și alte recomandări video