Tosca – 3 noiembrie – Iași   

Cu siguranță, unii spectatori au fost mai puțin atenți la semnificația zilei, doritori să urmărească din nou creația lui Giacomo Puccini. Iubitorii operei au avut destule motive. Elena Moșuc, nume de continuă rezonanță în genul liric din România și din lume, a debutat în rolul titular, Florin Guzgă este, la rândul său, o atracție permanentă în sala de spectacol, Lucian Petrean își potrivește întotdeauna exact și impresionant masca personajelor, Cezar Octavian Ionescu a avut vocea și jocul actoricesc adecvate rolului comic al Sacristanului – continuând seria interpreților înaintași George Popa, Mihai Moț și George Solovăstru, Gheorghe Victor Dumănescu, altă dată intens, admirabil implicat în viața muzicală a Iașului, adoptat și adaptat deplin în ambientul Clujului, și-a păstrat harul-știința-pasiunea-echilibrul modelării ca dirijor al textului muzical complex ce sprijină întregul spectacol. Cine este atent la toți interpreții are siguranța reușitei artistice la care contribuie dirijorul corului, Manuel Giugula, și dirijoarea corului de copii, Raluca Zaharia. Am menționat încă de acum numele de referință interpretativă ale spectacolului de sâmbătă, 3 noiembrie, fiindcă pe acesta l-am urmărit. Vizionarea reprezentației cu altă distribuție îmi este dorința pe care o aștept împlinită cât de curând.

Apreciată la superlativ în urma spectacolelor, concertelor, recitalurilor susținute pe scenele Iașului, în urma audiției discurilor, a vizionării spectacolelor difuzate frecvent la cele două posturi tv „Mezzo”, Elena Moșuc a schimbat acum ceva important din percepția auditorilor. Vocea sa reprezentând strălucitor tipul sopranei lirice și de coloratură, a dobândit sporită relevanță în registrul mediu, în registrul grav, deschizându-i perspectiva accederii la rolurile cu pronunțat dramatism, cum este cel al Floriei Tosca. Am scris „ceva important”, dar elementul vocal-expresiv demult admirat – nuanța cartifelată a vocii în cantilene, rămasă intactă în registrul acut cu toate indicațiile de forță a emiterii sunetelor cerute de compozitor – s-a păstrat. Diva Floria Tosca este și în viziunea lui Puccini o femeie cu o intensă conștiință de sine, aprigă, geloasă, temperamentală, pentru care iubirea, ura se manifestă puternic. Elena Moșuc a supus echilibrului calitățile și defectele personajului său, preferând un joc scenic temperat, modern prin eliminarea mișcărilor, gesturilor grandilocvente, dezvăluind cu mijloacele sugestiei nehotărârile, bănuielile, suferințele sufletești, dragostea, imposibilitatea eliberării de maleficul Scarpia altfel decât prin crimă. Rolul este dificil, pretinde un efort vocal intens, susținut, necesitând astăzi, în ideea stilului de joc scenic modern, ignorarea grandilocvenței în folosul luminării nuanțate a meandrelor climatului sufletesc.

În „garderoba” muzical-artistică a tenorului Florin Guzgă s-au adunat „costume” purtate cu strălucire și eleganță. Cel pe care scrie „Mario Cavaradossi” este unul dintre cele mai reușite. Tânărul artist liric a impresionat din nou prin economia de mijloace actoricești aproape minimalistă, dar nu în sens negativ, deoarece prezența sa fizică plăcută, calitatea performantă a vocii, cântul natural-expresiv place, impresionează, fără a mai fi nevoie de mișcări, de gesturi ample. Urmărindu-l pe Florin Guzgă mi-am amintit de Luciano Pavarotti. „Un italiano vero” avea dezavantajul corpolenței, pe care îl făcea uitat în spectacole prin forța și frumusețea vocii. Deși este scutit de impedimente fizice, Florin Guzgă se încadrează aceluiași tip de interpretare vocală, atenția și adeziunea celui care îl urmărește fiind nutrite mai ales de prezența sa agreabilă, naturalețea cântului, puterea expresivă a vocii.

Glumind, aș putea spune că baritonul Lucian Petrean își poate adăuga al treilea nume – Scarpia –, atât de complet s-a identificat rolului. Odată încheiat spectacolul scenic, deplină întruchipare a personajului ticălos – Lucian Petrean m-a impresionat în momentul apariței pe scenă, la aplauzele finale, a dirijorului Gheorghe Victor Dumănescu. Gestul singular și semnificativ, de a-i săruta mâna în fața publicului, demonstrează respectul, aprecierea unui artist din încă tânăra generație pentru un maestru căruia i se datorează totul în timpul spectacolului.

Într-adevăr, alegerea experimentatului dirijor pentru clipa aniversară a fost deplin potrivită. Nu numai pentru că i s-a prilejuit iar întoarcerea în orașul afirmării, ci, în principal, pentru că a respectat cu devoțiune rolul orchestrei ca personaj al operei „Tosca”. Harul, imaginația componistică, virtuozitatea sa ca orchestrator, forța dramatică a libretului scris de Luigi Illica și Giuseppe Giacosa l-au determinat pe Giacomo Puccini să compună textul orchestral substanțial, intens expresiv, având „replici” (teme melodice și comentarii) de neuitat. Să recunoaștem, ariile „Recondita armonia”, „E lucevan le stelle” (Mario Cavaradossi), „Va, Tosca” (Scarpia), „Vissi d’arte, vissi d’amore” (Floria Tosca) nu își datorează succesul ca șlagăre ale genului liric doar vocilor, ci, la fel de important, susținerii, comentariului orchestral ce desfide rolul secundar al acompaniamentului. Gheorghe Victor Dumănescu a fost încă odată, cu aceeași pregnanță și muzicalitate, partenerul soliștilor, al corului, fără a-și diminua o clipă importanța muzical-dramatică.

Îmi permit să las aici spre final două observații care, poate, au însemnătatea lor. Hăulelile publicului din studiourile tv unde se desfășoară spectacole de muzică ușoară și populară, din spațiile libere destinate acelorași genuri muzicale, încep să invadeze sălile de operă. Sunt potrivite în aceste spații? Cum am auzit, văzut și admirat de atâtea ori, după ariile performant interpretate, la finalul reprezentațiilor, se aplaudă puternic, îndelung, se strigă „bravo” (nu uit momentele în care se aruncau flori din stal, din lojele apropiate scenei). Sâmbătă, 3 noiembrie, am auzit de mai multe ori, repet cuvântul, hăulelile ce mi s-au părut stridente, inadecvate locului și caracterului spectacolului. Poate că, înaintea începerii desfășurării muzical-teatrale, după anunțul cu rugămintea închiderii telefoanelor, ar trebui să se precizeze și că strigătele de acest fel se cuvin date pe „mute”! Totuși, sunt pesimist: așa cum telefoanele și-au continuat activitatea ignorând avertismentul, luând imagini de pe scenă sau transmițând mesaje „în valuri”, tot așa, mai cădeau din mâinile utilizatorilor tocmai în pasajele lirice compuse în nuanță pianissimo. Două persoane care au ocupat, succesiv, locul de lângă mine, au demonstrat că nu mai putem nici să urmărim un spectacol de operă sau de teatru în lipsa telefonului…

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video