Trabucul, debaraua și trădarea de patrie. Două povești despre ce mai fac rușii pe la Chișinău 

Cine privește cu puțină răbdare la ce se întâmplă astăzi peste Prut înțelege că în această perioadă suntem martori la două direcții ale aceleiași istorii care se desfășoară simultan, doar că pe planuri diferite. La începutul lui 2026, Republica Moldova încearcă să-și vadă de drumul ei european, cu negocieri tehnice, reforme apăsătoare, evaluări, rapoarte și toată oboseala instituțională pe care o presupune apropierea de Uniunea Europeană. În același timp, Moscova nu pare deloc dispusă să privească acest proces ca pe o chestiune strict administrativă, ci îl tratează ca pe un gest politic care merită „un răspuns” – iar răspunsul nu vine doar în limbaj diplomatic, ci și printr-o anumită demonstrație de forță. Așa ajungi să vezi, aproape în același timp, două imagini care par desprinse din lumi diferite. Într-una apare ambasadorul rus Oleg Ozerov, așezat într-un decor atent ales, cu câteva icoane plasate în fundal și cu un șemineu pâlpâind, cu trabucul aprins într-o mână și paharul de whisky ținut la vedere, vorbind despre faptul că Republicii Moldova „i se va răspunde”. În cealaltă, citind investigația publicată zilele trecute de RISE Moldova, descoperi povestea lui Ion Creangă, fostul șef al direcției juridice a Parlamentului Republicii Moldova care explică în fața instanței cum a ajuns să fie reținut în timp ce bea „într-o debara” cu un agent rus, justificând o relație care, potrivit procurorilor, a depășit de mult limitele unei simple vecinătăți, ajungând până la bănuieli de trădare de patrie. Nu sunt două episoade fără legătură între ele, unul spectaculos și celălalt aproape caraghios (dacă nu ar fi atât de grav), ci mai degrabă două aspecte ale aceleiași abordări. La nivel oficial, intimidarea e livrată elegant, prin declarații măsurate și imagini atent construite, menite să transmită un avertisment fără a-l rosti direct. La firul ierbii, însă, influența se construiește lent, prin relații personale, întâlniri repetate și acea zonă gri în care lucrurile nu par importante la început, dar pot deveni, în timp, extrem de sensibile. În fond, așa arată practic politica Kremlinului față de Republica Moldova: presiune la vedere și lucru pe tăcute, mesaj public și conexiuni discrete, un amestec de imagine și infiltrare ce urmărește să transmită un singur lucru – că Moscova nu a renunțat nici la interesele sale, nici la instrumentele prin care încearcă să-și păstreze influența.

Diplomatul cu trabuc 

Când a apărut înregistrarea în care Oleg Ozerov – ambasadorul rus neacreditat la Chișinău – stă tolănit într-un fotoliu cu un trabuc într-o mână și cu o sticlă de whisky pe jumătate goală (sau pe jumătate plină?) pe masă, mulți s-au uitat doar la imagine și au înțeles imediat contextul interviului pe care l-a acordat canalului de Telegram Sputnik Moldova (interzis, de altfel, în Republica Moldova) și pe care presa de peste Prut l-a relatat pe larg: fără ocolișuri, mesajul său a fost că „rușii sunt oameni civilizați (hă! – n.a.) și nu vor răspunde cu obrăznicie (hăhă! – n.a.) la obrăzniciile (hăhăhă! – n.a.) Republicii Moldova, dar asta nu înseamnă că noi nu vom răspunde deloc”. Adică, a explicat Ozerov, Moscova ar putea să răspundă la eforturile Chișinăului de a-și orienta politica externă spre Europa, și chiar a făcut o paralelă explicită cu Ucraina: „așa gândeau și ucrainenii la timpul lor… dar ceea ce se întâmplă acum arată exact faptul că Rusia poate răspunde, dar nu vrea să facă asta”. Nu e o afirmație inocentă și nici o subtilitate diplomatică; mai ales că, în timpul interviului, Ozerov poza relaxat (mai mult ca sigur în șosete, pentru că nimic nu urăsc mai mult rușii decât papucii de casă), cu whisky și cu iarba-dracului în mână lângă icoane și un șemineu, într-o scenografie care – spusă pe românește – mai degrabă denota dispreț decât diplomație. Ce au remarcat jurnaliștii și experții de la Chișinău e că, în spatele declarațiilor „civilizate” și a limbajului pompos despre cum „Rusia nu răspunde cu obrăznicie la obrăznicie”, stă de fapt o tactică des folosită: o combinație de avertisment și presiune subtilă. Acel „nu vom răspunde deloc” este urmat imediat de un „dar nu înseamnă că nu vom răspunde”, ca și cum ideea de consecință ar fi doar un simplu truc retoric lăsat la latitudinea interlocutorului. Unii experți care au analizat interviul au mers chiar mai departe și au spus că nu e vorba doar de o „amenințare voalată”, ci de o manieră deliberată de a pune presiune pe Republica Moldova, de a crea impresia că drumul pro-european al Chișinăului vine cu un cost și că Moscova urmărește să erodeze voința politică de la Chișinău prin astfel de mesaje. O încercare de a spune: nu plecăm nicăieri, poate voi nu ne vreți, dar noi vă vrem.

Două fire, două paie, se pun iepurii la bătaie 

Dacă povestea cu trabucul lui Ozerov este scena centrală, cu șemineu și replici pentru cameră, povestea lui Ion Creangă (nu scriitorul, Doamne Ferește!) este scena secundară, dar cu de toate: vecini, un perforator, miere de albine și iepuri. Și, sincer, e mult mai interesantă. Fostul șef al direcției juridice a Parlamentului Republicii Moldova, adus în cătușe în fața instanței, a povestit că toată istoria a început cât se poate de domestic: se întorcea de la serviciu, pe coridorul blocului, când „un vecin nou” întreba „prin preajmă” dacă are cineva un perforator să dea niște găuri în bucătărie. Creangă, gospodar, s-a oferit imediat să ajute. A dus scula, a aflat că pe vecin îl cheamă „Dumitru”, a recuperat perforatorul mai târziu și, probabil, s-a culcat liniștit, cu sentimentul că a mai făcut o faptă bună. Ulterior, cei doi vecini s-au mai intersectat în diferite ocazii („Eu ieșeam de regulă să fumez, că în casă nu aveam voie, el plimba cățelul. Din discuții am aflat că el lucrează la Ambasada Federației Ruse, diplomat. Eu i-am spus că lucrez la Parlament”.) „Dumitru” s-a dovedit ulterior a fi Dmitrii Kelov, iar, potrivit investigației publicate de RISE Moldova, acesta era deja monitorizat într-un dosar privind activitatea serviciilor speciale ruse pe teritoriul Republicii Moldova. Adică, în timp ce vecinul rus făcea găuri în bucătărie, autoritățile căutau scurgerile din sistem. Relația dintre cei doi nu s-a oprit la perforator. Din contra, a înflorit frumos, ca pe o uliță idilică, la țară. Kelov s-a arătat interesat de produsele din gospodăria lui Creangă: iepuri, miere, „surplus agricol”. Comanda pentru el, dar și pentru prieteni. Plătea, mulțumea, aprecia „producția”. Și uite așa, din iepure în iepure și din borcan în borcan, s-a legat o prietenie. Așa a explicat Creangă în fața instanței: schimb comercial, cordialitate, nimic suspect. Ba mai mult, la un moment dat, povestea capătă și o tentă umanitară. De ziua lui Kelov, Creangă i-a făcut cadou „iepuri și un cuțit elvețian”, și i-ar fi reproșat că „nu e cu familia în acea zi”. Practic, un gest aproape duios, dacă scoatem din ecuație faptul că „Dumitru” era suspectat că activează pentru serviciile ruse și avea în acel moment cu totul alte priorități decât familia cu care să stea (în șosete) în jurul mesei festive. Partea și mai interesantă e că, potrivit anchetatorilor, întâlnirile dintre cei doi au atras atenția în momentul în care au început să se verifice reciproc pe stradă, să vadă dacă sunt urmăriți, procurorii susținând că aceste gesturi arătau că Ion Creangă știa foarte bine în ce se implică. El susține contrariul: că verificările au fost interpretate greșit, că „Dumitru” ar fi aruncat ceva la gunoi și apoi s-ar fi întors, nimic conspirativ. Și uite așa ajungem la bijuteria dosarului de trădare de patrie: debaraua.

Soția vigilentă și spionul din debara 

La un moment dat, apartamentele au ajuns să nu mai fie potrivite pentru „discuții”. Soția lui Creangă, spune el, „nu îi permitea să consume alcool” din cauza problemelor de sănătate. Kelov, la rândul lui, avea copil mic „și nu putea bea acasă”. În oraș nu voiau, „ca să nu se întoarcă serviți cu transportul public”. Soluția? Debaraua blocului. Un spațiu de refugiu, mic, dar doar al lor, al celor doi soți oropsiți, unde puteau sta liniștiți să bea o bere, două, trei. Așa, ca băieții. Să recunoaștem, este o imagine greu de inventat, chiar și pentru ironia lui Corneliu Porumboiu: în timp ce Kremlinul transmite mesaje grave despre cum „va răspunde”, într-un bloc de câteva etaje din Chișinău, doi vecini aleg debaraua drept spațiu sigur pentru conversații și băutură, ca să nu-i certe soțiile. Practic, geopolitica se împiedica de reguli de familie și de programul copilului mic. Pus în fața probatoriului procurorilor, inculpatul Creangă – fost ditamai șef în Parlamentul Republicii Moldova – le-a explicat judecătorilor, cu aerul omului care a nimerit din greșeală într-o poveste prea mare pentru el, că totul a fost o simplă prietenie de bloc, dusă poate prea departe în imaginația procurorilor. O bere băută pe ascuns, o conversație mai lungă, un vecin diplomat cu care mai schimbi o vorbă despre lume. Nimic conspirativ, nimic dramatic. Doar doi bărbați care își căutau un loc numai al lor, unde să stea liniștiți, departe de ochii vigilenți ai soțiilor și de disciplina familială.

Doar că există un detaliu pe care nici el, nici „Dumitru”, și nici consoartele lor – care poate, dacă ar fi bănuit ceva, ar fi pus capăt din timp „prieteniei” – nu l-au luat în calcul: debaraua nu era atât de izolată pe cât părea. Procurorii o monitorizau de ceva vreme și, în tot acest timp, au strâns peste opt ore de înregistrări audio și video de la întâlnirile celor doi.

Iar din aceste înregistrări, susțin anchetatorii, nu reies doar conversații banale despre sănătate, familie sau viața de zi cu zi. Printre replici aparent nevinovate s-ar fi strecurat detalii despre consolidarea apărării Republicii Moldova, despre colaborarea cu alte state în materie de securitate, despre situația din Transnistria și Găgăuzia, despre proiectul Strategiei de Apărare Națională pentru 2024-2034, despre referendumul privind aderarea la Uniunea Europeană și – ironia sorții – chiar despre intenția de modificare a articolului din Codul penal referitor la trădarea de patrie (taman infracțiunea pentru care este judecat acum sensibilul domn Creangă).

Procurorii susțin că unele întâlniri erau centrate aproape exclusiv pe teme de politică și securitate și că Ion Creangă (repet, nu scriitorul!) i-ar fi transmis diplomatului rus documente la care avea acces ca funcționar public, inclusiv acte nepublicate și conținutul unei scrisori clasificate. Și cred că e limpede pentru oricine că, în această situație, nu mai vorbim despre „iepuri și miere”, ci despre informații sensibile care puteau afecta direct siguranța Republicii Moldova. Debaraua, care în versiunea inculpatului era doar un colț ferit unde doi soți „oropsiți” puteau bea liniștiți, s-ar putea dovedi, în versiunea procurorilor, unul dintre cele mai serioase puncte de scurgere de informații din ultimii ani.

Dincolo de ironie, însă, mecanismul e clasic. Nu începe cu dosare clasificate livrate într-o valiză, ca-n filmele de pe Netflix. Începe cu un perforator împrumutat pe coridor, continuă cu iepuri și miere, cu mici favoruri, cu întâlniri repetate și cu ideea că „nu e mare lucru”. Până când devine. De la perforator la trădare de patrie nu e un salt spectaculos, ci, mai degrabă, o alunecare lentă. Și, uneori, începe în cel mai banal loc posibil: pe holul blocului sau într-o debara care, pentru câteva luni, a devenit cel mai discret birou de politică externă din Chișinău.

Trabucul și debaraua – aceeași presiune, spusă pe două tonuri

Firul comun e limpede: vorbim despre aceeași presiune exercitată de ani de zile de Rusia asupra Republicii Moldova, aplicată simultan pe două planuri, unul la vedere și altul pe ascuns. La suprafață vedem partea demonstrativă, cu avertismente livrate calm și cu un decor atent construit. În paralel, într-un registru mult mai discret, relații construite în tăcere. Iar, dacă acuzațiile procurorilor se vor confirma, toată lumea va putea vedea, înțelege – și băga la cap, să sperăm! – în ce mod pot ajunge să circule planurile strict secrete ale Republicii Moldova direct către Moscova. Nu sunt două realități fără legătură, ci două instrumente ale aceleiași politici: una vizibilă, adresată guvernului și opiniei publice, și alta discretă, destinată celor care pot fi atrași sau convinși să facă un pas în plus.

Republica Moldova rămâne un stat vulnerabil: mic, cu resurse limitate, cu o societate polarizată și cu o istorie în care serviciile sovietice au lucrat metodic ani la rând. Într-un astfel de context, fiecare funcționar care cedează nu înseamnă doar un dosar penal, ci o fisură într-un sistem încă în construcție.

Și totuși, Republica Moldova de azi nu mai e cea de acum 10-15 ani. Faptul că procesul lui Creangă e public și comentat, că investigațiile apar și sunt citite, că declarațiile lui Ozerov sunt analizate critic, nu înghițite cu teamă, toate acestea arată o societate mai matură. Doar că, să nu fim naivi, maturitatea nu înseamnă imunitate.

Da, Republica Moldova este în vizor. Dar, spre deosebire de alte momente din istoria sa recentă, nu mai este singură. Drumul e dificil, însă România și Uniunea Europeană sunt astăzi alături de Chișinău, iar acesta este poate cel mai important lucru care s-a schimbat în ultimii ani.

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova

Publicitate și alte recomandări video