Faptul că jumătate din echipa tricoloră care a obţinut luni tonifianta victorie în faţa Austriei are origini moldoveneşti (Chiricheş şi Burcă sunt băcăuani, Creţu este păşcănean, Grigore este vasluian, iar Maxim - nemţean), a zgândărit plăcut orgoliile microbiştilor din regiune, care au acumulat destule frustrări în ultimii ani. Foarte multe dintre acestea sunt generate de faptul că niciun leu din banii gestionaţi de autorităţile centrale nu a fost direcţionat spre construcţia unor arene noi în Moldova, unde nici autorităţile locale nu au făcut mai nimic. Baze sportive moderne au apărut doar în Bucureşti, Ardeal, Muntenia sau Oltenia, Compania Naţională de Investiţii aprobând proiecte până şi la Târgu Jiu, Slatina sau Alexandria. Multă lume consideră că lipsa infrastucturii este principala cauză a prăbuşirilor dramatice ale multor echipe de fotbal din regiune, emulaţia apărută în oraşe care s-au trezit cu stadioane noi fiind notabilă în multe cazuri. Afirmaţia stă bine în picioare, însă ţine doar până la un punct. De la care trebuie văzut şi care sunt strategiile sportive făcute în fiecare curte. Or, ceea ce se întâmplă în jur este dezolant, faptul că totul a depins de un singur om şi nu a fost clădit durabil fiind plătit scump acum.

La Vaslui, fotbalul a apărut cu adevărat în 2003, când Adrian Porumboiu s-a decis să investească în sportul care l-a făcut celebru în toată lumea. În doar trei ani, Porumboiu a dus „copilul” „galben-verde” de la biberon în prima ligă şi, imediat, la mese mari europene, alături de Inter, Lazio ori Sporting Lisabona. După ce fostul mare arbitru a tras fermoarul buzunarului propriu, FC s-a prăbuşit în Liga a IV-a, în 2014, nimeni nereuşind să preia de atunci ştafeta, ajunsă în eşaloanele inferioare.

La Piatra Neamţ, Ceahlăul, înfiinţat în 1919, a apărut în fotbalul mare odată cu afirmarea lui Gheorghe Ştefan „Pinalti”. Nemţenii au ajuns să joace pentru prima oară în elită abia în 1993, au adus Juventus sub Pietricica în deceniul următor, în care a fost o constantă a Ligii I, a rulat apoi pe ritmuri de ABBA, cu retrogradări şi promovări şi a dispărut total în 2016, când steaua lui Pinalti apusese. Acum, noul Ceahlăul e o echipă medie în eşalonul trei.

Şi mai dramatică este situaţia Bacăului, oraşul moldav cu cele mai bune rezultate din toate timpurile la nivelul primei ligi. Preluată de Dumitru Sechelariu imediat după Revoluţie, echipa care jucase din 1967 o singură dată în Liga a II-a, bifase prima calificare românească în turul IV al cupelor europene, adusese în Moldova pe Arsenal ori Werder Bremen, dăduse naţionalei „statuia” din Mexic ’70, Dembrovschi şi se hrănea din plin cu produse locale, formate la primul Liceu de Fotbal din România, a continuat lupta cu granzii. Cu nume mari în echipă şi pe banca tehnică, FCM a luat o Cupă a Ligii, a produs jucători precum Ciocoiu, Andrei Cristea sau Radu Ciobanu, i-a lansat pe un Cursaru ori un Narcis Răducan, a câştigat Cupa Ligii. Prăbuşirea lui „Seche” a distrus totul, tradiţia de decenii fiind pierdută după retrogradarea din 2007, care a fost urmată, după şapte ani, chiar de desfiinţare. Mai mult, impardonabil pentru autorităţile băcăuane, primul stadion cu nocturnă, tabelă electronică şi scaune din zonă a devenit o ruină care sângerează pe obrazul urbei lui Bacovia.

Situaţii grave sunt şi la Galaţi, unde singura campioană naţională dată de această zonă, Oţelul, a ajuns în Liga a III-a, şi la Suceava, care e tot în eşalonul trei după ce a cochetat şi ea câţiva ani cu elita.

La ora actuală, Moldova trăieşte fotbalistic doar din Botoşani şi Iaşi, divizionara secundă Aerostar Bacău neavând anvergură. Apărut în prima ligă abia în 2013, Botoşaniul pare o construcţie ceva mai solidă, care a ştiut să navigheze şi prin ape tulburi şi să ajungă de două ori în Europa. Şi acolo însă există multe voci care afirmă că o eventuală prăbuşire a lui Valeriu Iftime ar readuce oraşul din nordul Moldovei în cenuşiu.

Mult mai îngrijorătoare este situaţia Politehnicii Iaşi, care arată de ani buni ca un echilibrist care se plimbă fără plasă de siguranţă deasupra prăpastiei. De multe ori la un pas de a intra în incapacitate de plată, Poli nu are, conform oficialilor clubului, niciun cent pentru acoperirea bugetului necesar sezonului în curs, toţi banii care urmează a fi încasaţi urmând a fi folosiţi pentru acoperirea datoriilor. Iaşul pare a nu fi înţeles nimic din faptul că aproape două decenii, din 1985 şi până în 2004, a jucat un singur an în elită, că în 2000 a ajuns în Liga a III-a cu 18 puncte penalizare sau că în 2010 clubul de tradiţie a fost desfiinţat, fiind nevoie de adopţia Tricolorului Breaza pentru ca fotbalul de performanţă din Copou să nu moară. Dacă propriile experienţe dramatice sunt uitate repede, ceea ce se întâmplă de ani buni în alte curţi, care nu reuşesc renaşterea după prăbuşire, deşi dau produse de mare calitate, ar trebui să fie un subiect de meditaţie serios pentru cei care gestionează destinele Politehnicii.