Universitarul ieșean care a parcurs Transalpina pe jos, când traseul se numea „Drumul Dracului”. Considerații de specialist

Adică DN67C, care face legătura între localitățile Novaci din Gorj și Sebeș din Alba, având o lungime de 140 km. Este mai înalt decât Transfăgărășanul (2042 m la Bâlea Lac), atingând o cotă de 2145 m la Pasul Urdele.

Dacă Transfăgășanul este rezultatul unei acțiuni agresive a omului împotriva naturii, Transalpina a apărut de la sine, în mii de ani, ca urmare a interacțiunii omului cu natura. La construcția Transfărășanului s-au utilizat aprox. 6.000 de tone de explozibil, la care se adaugă și cantități necunoscute de azotat de amoniu îmbibat cu motorină, care se amplasau în vederea detonării în niște găuri numite „bihorene” în jargonul de șantier. În felul acesta au fost dislocate 3 milioane de metri cubi de stâncă, echivalentul a 6.600 de trenuri a câte 50 de vagoane fiecare sau volumul a 90 de hoteluri Unirea. Asta se numește în limbajul de specialitate o intervenție antropică. După darea în folosință a Transfăgărășanului, inginerii silvici au început …o campanie de stabilizare a terasamentelor drumului prin plantări de puieți de rășinoase în cuiburi ocrotite prin gărdulețe confecționate din nuiele… Nu era o treabă chiar simplă, deoarece se făcea alpinism în toată regula pentru a se reface oarecum aspectul natural al muntelui. Astfel, Transfăgărășanul s-a armonizat cu mediul înconjurător, atenuându-se aspectul de șantier de după încheierea lucrărilor.

Nu același lucru s-a întâmplat cu Transalpina. Acesta este un drum care la început a fost o potecă de munte, pe care își duceau ciobanii ardeleni oile în Oltenia. Din motive necunoscute, drumul s-a numit Poteca Dracului. După alte surse, această cale de acces a fost utilizată de legiunile romane, fiind denumită „coridorul IV strategic roman”. Transalpina se suprapune pe o lungă porțiune cu Drumul Regelui, astfel încât cele două drumuri se separă în Ardeal la Dobra, Transalpina ducând la Sebeș, iar Drumul Regelui la Săliște. Acesta se numește astfel, deoarece Regele Carol al II-lea a luat decizia de a reabilita drumul, din rațiuni strategice. Lucrările s-au desfășurat între anii 1934-1939, drumul fiind inaugurat chiar de rege, care a condus o mașină de teren pe întregul traseu.

Am „făcut” Transalpina (atunci nu se chema așa, era un simplu traseu montan marcat) la începutul anilor ’80, cu niște colegi de liceu, pe jos, între Rânca și Obârșia Lotrului. Pe vremea aceea, la Rânca era o singură cabană, administrată de unul dintre ultimii mandatari din România, și o mică unitate militară de vânători de munte, oricum, ceva foarte departe de delirul urbanistic care s-a manifestat acolo în ultimii ani. Am urcat pe un fel de drum forestier care era erodat din loc în loc, din cauza curenților de apă pluvială care formaseră un fel de șanțuri transversale înclinate destul de periculos către hăuri. Atunci am văzut cele mai înspăimântate persoane pe care le-am întâlnit în viața mea. Erau ocupanții unei Dacii albe cu numere de București, care veneau dinspre Obârșia Lotrului. Domnul avea ochii ieșiți din orbite și era pur și simplu agățat de volan, doamna zăcea înmărmurită pe scaunul din dreapta, iar în spate erau două fete, lipite de banchetă, care nici măcar nu și-au aruncat privirea către noi (ce-i drept, nici nu prea aveau ce vedea, dar asta este o altă chestie…), de teamă ca nu cumva mișcarea globilor oculari să modifice centrul de greutate al mașinii, ceea ce, evident, ar fi putut duce deraparea acesteia în prăpastie!

Ca și Transfăgărășanul, și Transalpina este închisă o mare parte a anului. Lucrările de reabilitate începute în 2008 nu s-au încheiat în totalitate. Mai sunt necesare lucrări de modernizare, iar lucrurile sunt destul de complicate și din cauza nerespectării unor reguli care țin de mediu, drumul traversând cinci arii protejate. Despre utilitatea acestor căi de acces, părerile sunt împărțite. În mod normal, un astfel de drum este prima condiție pentru dezvoltarea turismului într-un anumit spațiu geografic. Ceea ce am văzut, de exemplu, la Pasul Urdele este mai aproape de un test de supraviețuire decât de un turism civilizat.

Cele două căi de traversare a Făgărașului, respectiv a Parângului, au propria lor identitate istorică, tehnică, estetică. Dacă primul drum este o realizare inginerească de excepție, care a necesitat un efort inuman pentru finalizarea acestuia, al doilea, nu la fel de spectaculos, ne arată ce rezultă în urma conviețuirii omului cu muntele în mii de ani. Transalpina nu are mari lucrări de artă, însă are o grămadă de legende, pe măsura vechimii sale. De exemplu, există informații conform cărora și armata germană s-ar fi implicat în consolidarea drumului în ambele războaie mondiale.

Oricum, sunt două trasee care merită să fie parcurse, pentru că, până una-alta le avem, ne-au costat enorm, așa că trebuie să știm să le întreținem și să ne bucurăm de ele. Legat de aceste intervenții antropice montane, nu pot să nu-mi amintesc de ceea ce spunea odată o doamnă membră a parlamentului elvețian, la inaugurarea unui lung tunel în Alpi: De ce faceți atâtea tuneluri? Avem o țară atât de frumoasă și e păcat să nu o admirăm atunci când mergem cu trenul!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic și prorector la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași

Publicitate și alte recomandări video