Transfăgărășanul (2). Morții Transfăgărășanului

Niciodată nu s-a știut exact câți oameni au murit pe acest șantier. Nu s-a știut, de exemplu, dacă erau și muncitori civili printre aceștia. Toate referirile la acest subiect au fost vagi. De regulă, se vorbește de …aproape 40 de morți. Nu s-a făcut publică niciodată o listă a accidentelor din timpul construirii Transfăgărășanului. Nu s-a făcut publică niciodată lista celor care și-au pierdut viața sau care au fost răniți acolo. Faptul este inexplicabil, deoarece orice accident de muncă era investigat chiar și pe vremea aceea, toate datele referitoare la condițiile producerii accidentelor fiind consemnate, și asta cu atât mai mult în sistemul militar. Această lipsă de transparență a generat convingerea multora că, de fapt, numărul morților este mult mai mare.

Nu trebuie să judecăm trecutul cu valorile prezentului, dar există anumite limite ale confruntării omului cu natura, care sunt deasupra ideologiilor, sistemelor politice, ambițiilor colective sau personale. Iar, în acest caz, aceste limite au fost încălcate în mod gratuit și nedrept. Faptul că nu se cunoaște nici acum numărul exact al morților de la Transfăgărășan este o dovadă de lipsă de respect și de recunoștință față de militarii care și-au pierdut viața pentru o cauză care nu era a lor. Pentru că, așa cum spunea cineva, …tinerii care au murit acolo au fost eroi sau victime?

Iată ce scrie generalul Nicolae Mazilu în cartea sa Enigmele Transfăgășanului: Aproape 40 de morți și încă pe atâția răniți au constituit jertfa de sânge pentru îmblânzirea acestui balaur uriaș! Așa cum Meșterul Manole n-a putut înălța Mănăstirea Argeșului, până n-a sacrificat în zidurile ei ce avea el mai scump, așa și «Transfăgărășanul» și-a cerut tributullui de materiale, sudoare, lacrimi, vieți omenești și sânge! Pentru noi, constructorii, «Transfăgărăşanul» a însemnat, pe lângă afirmarea noastră ca specialişti, şi cea mai mare încleştare fizică şi nervoasă din viaţa noastră. Am fost ca în război! Lăsând la o parte stilul mai mult decât discutabil, oare cât de normal este ca pe timp de pace să moară pe un șantier, în medie, câte un militar pe lună? Dar, referitor la război, iată ce spunea în toamna lui 1944 Nicolae Dăscălescu, general de corp de armată, combatant în ambele războaie mondiale: Patria ne-a încredințat cele mai tinere contingente ca să le ducem încet, dar sigur, la eliberarea Ardealului, iar nu să le transformăm în cruci și invalizi. Sângele românesc este extrem de scump. Orice acțiune trebuie organizată în cea mai mare siguranță și cu minimum de pierderi.

Am cunoscut de curând un domn de aprox. 80 de ani, emigrat în SUA în anii ’70, fost militar în trupele de auto și tancuri, care mi-a promis că, dacă am cum va pe-acasă vreun tanc sovietic T-55, mi-l poate repara fără probleme. Apoi discuția s-a deplasat într-un registru tragic, spunându-mi că a făcut o parte din armată în Transfăgărășan, fiind martor la accidente mortale cauzate de starea tehnică a autovehiculelor din șantier și de gradul înalt de periculozitate a traseelor pe care le parcurgeau autocamioanele, autobasculantele, buldozerele care se deplasau pe marginile prăpăstiilor. Dar, cea mai gravă eroare de organizare a constituit-o extinderea lucrărilor pe aproape tot anul calendaristic, de la sfârșitul iernii, până la începutul iernii viitoare. În mod normal, perioada maximă de efectuare a lucrărilor era de patru-cinci luni pe an. Autorii cărților/ memoriilor, destinate acestui drum pomenesc de unele accidente, dar nu fac o inventariere clară a acestora și a condițiilor în care acestea s-au produs. Dar ce se poate explica familiilor soldaților care au murit pe șantier, pe timp de pace și nu pe timp de război, și care, oricum, au murit executând niște ordine? Am cunoscut odată o familie care își pierduse unicul fiu în 1989 la Otopeni. Erau niște oameni pustiiți de durere, care nu mai doreau nimic de la viață, învinși de societate și de vremuri, singuri cu ei înșiși și cu nedreptatea care le lovise familia.

Primul accident grav la Transfăgărășan s-a produs la scurt timp după începerea lucrărilor, pe latura sudică a drumului, între lacul Vidraru și creasta Făgărașului. Astfel, în primăvara anului 1971, s-a produs o viitură, produsă de o rupere a unui baraj natural, apele luând 12 soldați care se adăpostiseră sub un pod. Doi dintre aceștia, lipoveni, buni înotători, s-au salvat. Ceilalți au fost căutați ulterior cu scafandri aduși de la Constanța.

Un alt accident mortal este descris în cartea Transfărășanul, scrisă de colonelul Eugen BOC, o lectură greu de suportat sub aspect stilistic, dar care are marele merit de a descrie întâmplări reale de pe șantier, cu personaje reale. La 7 iunie 1971, pe tronsonul nordic, în amonte de Cabana Bâlea-Cascadă, la ora 18 s-a produs ultima explozie pentru derocarea versanților. După explozie, militarii s-au îndreptat către tabără, moment în care niște stânci s-au prăvălit către aceștia, militarii s-au salvat cum au putut, cu excepția soldatului Tîrziu Voicu, care s-a ferit din calea unui bolovan, soldatul căzând într-o prăpastie adâncă de 200 metri.

În Fascinația trecerii munților, Dumitru Ducaru descrie un alt accident, …echipa era condusă de un sergent în termen care nu mai avea multe zile până la eliberare. Era din zona Brașovului și nu îi rețin numele, dar mă împrietenisem cu el pentru că era foarte prietenos și respectuos. Se urca în basculantă pentru ca să fie primul cu transportul betonului, până într-o zi când, la descărcarea betonului, basculanta a scăpat în prăpastie. Militarul șofer a deschis ușa și a sărit, dar ușa din dreapta era blocată și sergentul s-a rostogolit în prăpastia de peste 100m. În acel loc mă opresc aproape în fiecare an și încă văd roțile basculantei răsturnate pe fundul prăpastiei.

Același autor explică pericolul pe care îl reprezintă zăpada grea care se depune primăvara și care nu are stabilitate peste vechea zăpadă înghețată. Dă un exemplu din timpul construirii drumului, atunci când la 10 mai 1972, …o avalanșă puternică din creasta Paltinu a acoperit, cu zăpadă grea și apoasă de câteva mii de metri cubi, 11 militari care săpau fundația unui zid. Tot el arată că același fenomen s-a produs în anul 1977 când, la Bâlea Lac, la 17 aprilie, …s-a rupt o falie de zăpadă, care, luând o parte din schiori, a spart gheața de marginea lacului; s-au înecat câțiva elevi împreună cu profesoara lor. De fapt, au murit 23 de persoane cu vârste cuprinse între 13 și 54 ani. Toți cei care se aflau atunci pe pârtie. Erau șapte adulți și 16 copii, aflați în ultima lor zi de tabără și de viață!

Se consideră că aceasta a fost cea mai mare tragedie montană din România! Așa să fie oare?!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic și prorector la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași

Publicitate și alte recomandări video