Trecut și prezent în muzica academică modernă (III)

miercuri, 12 iunie 2024, 03:00
1 MIN
 Trecut și prezent în muzica academică modernă (III)

Un procedeu util pentru verificarea rezistenței în timp a unor lucrări compuse în urmă cu un secol este să fie ascultate după „antrenamentul” cu opusuri din veacul nostru și lucrări de anul trecut, chiar de săptămâna aceasta.

Surpriza poate fi dublu valentă: partiturile peste care s-au așezat deceniile și-ar suporta greu sau deloc vârsta, cele abia ieșite pe scenă s-ar acomoda gustului nostru, sau noutățile cele mai proaspete ar rămâne epigoni eterni. Câteva exemple expuse aleatoric, reprezentând epoci diferite din istoria muzicii moderne românești, pot fi concludente.

În Suita a treia nr. 1 pentru pian (1933), Constantin Silvestri dovedea uimitoarea putere de absorbție, de sinteză, la numai 20 de ani, a datelor de esență contrastante proprii romantismului, impresionismului și expresionismului. Se recunoaște în primul mini-tablou melodia numită peste trei decenii minimală, repetitivă, invenție universal legată și de contribuția americanului Steve Reigh. Dacă ar fi trăit în America de Nord, Silvestri ar fi putut fi considerat cu ceva timp înaintea Conflagrației Mondiale Secunde inventatorul acestui tip de compoziție pentru că noutățile de creație au circulat nestingherite întotdeauna în Lumea Nouă, iar mijloacele de promovare, piața artistică de acolo au excelat prin eficiență și rapiditate.

Viața trăită mult timp în Estul european îndepărtat de centrele culturale, condiția materială modestă din tinerețe, lipsa evidentă de rezonanță a societății muzicale românești interbelice cu „vânturile din vest” (vorba lui Debussy), autoexigența ajunsă „pe culmile disperării”, unde și-a ars o serie de manuscrise, pasiunea pentru dirijat dublată de nevoia ameliorării condiției financiare, dezinteresul autorităților române de ieri și de azi pentru valorificarea internă și mondială a creației lui Constantin Silvestri sunt cauzele necunoașterii cvasigenerale a muzicii sale geniale, la prima vedere deconcertantă, oricum spectaculoasă. Ultima calitate menționată este oricând admirabilă ascultând următoarele patru stampe ale Suitei a treia pentru pian, Al Doilea Cvartet de coarde opus 27 (1944) – sentimental gest de afecțiune pentru admiratorul său George Enescu, Sonata opus 21 nr. 1 pentru harpă (1940), o muzică dublu-semnificativă ca substanță ideatic-sonoră suficientă sieși, ca argument de ilustrație a unui spectacol de orice fel – scenic sau audiovizual. Spectacolul sporește semnificativ ca amploare în Preludiu și Fugă (Toccata) opus 27 nr. 2 (1938) datorită dramatismului (tot creator, raportat la înnegurările enesciene din opera „Oedip”), fanteziei și virtuozității scriiturii orchestrale – totul urcând treptele dezinhibării ritmic-expresive până la incandescența temperamentală întreținută de Stravinski, definindu-l pe Silvestri, supra-numit „virtuozul demoniac”. Nu numai cele Trei piese pentru coarde opus 4 nr. 2 (1932), cu influență folclorică „la vedere”, și Baccanale din Suita a treia pentru pian merită programate în concerte, în recitaluri. Celelalte partituri, succint comentate mai sus, fac parte dintr-un pluton de elită ce merită să fie apreciate. În țară, în lume.

Fără a intenționa vreo comparație, selectez aici ca opțiuni personale alte câteva spectacole scrise de compozitori care ne regizează de la o zi la alta climatul muzical-afectiv. Din multe opusuri ale lui Dan Dediu țâșnesc, asemenea unor străfulgerări, formule melodico-ritmice sprințare pe care le-am mai auzit în muzica secolului trecut, inventate la noi sau în lume, dar nu poți spune vreodată că sunt pastișe, înregimentări în coloanele modei. O primă impresie puternică este nonșalanța, ludicul, gestul schițat într-o doară al aruncării cărților pe „masa de joc”. Un joc la cacialma cu „personaje” de poveste și de actualitate românească: trișorul, râsu’-plânsu’, amorezul fără speranțe, vreun cațavenc, vreo dizeuză trecută, vreun alegător nehotărât, și câți mai sunt. Și un Till Buhoglindă giumbușlucărind pe claviatura pentru patru mâini din miniatura Idylle: für Gretchen.

Același „bâlci-bazar” are altă dimensiune, mult extinsă, în Verva opus 102 – atmosfera generală argumentează titlul. Caleidoscopice sunt secvențele scurte, montate alert, din muzicile de balet lăsate ale lui Stravinski și Prokofiev, din „cartierul american de vest” nemurit de Bernstein, ori din suite orchestrale marca Șostakovici. Cu vervă sunt animate secvențele de baterie solo și accentele la pian tipice freejazzului, ceea ce nu-mi oprește gândul să ajungă la „O scrisoare pierdută”, opera compusă de Dan Dediu pe textul „părintelui” său Caragiale. Cum totul are un sfârșit, pe locul rămas pustiu după încheierea „bâlciului”, se clarifică imaginea dezolantă a rămășițelor vervei de adineaori, animată cu ecouri scurte de veselie, dar bine muiată în starea de inimă albastră de după chef. Gândul mai ajunge la finalul muzicii lui Mihail Jora pentru spectacolul de balet „La piață”. Cred că și Verva lui Dan Dediu și-ar merita coregraful. Dar până atunci, ascultătorul are libertatea să-și imagineze spectacolul lui. Cu „vervă”, cu „idilă”, cu mincinosul „Münchhausen”, „caricaturi granulare”, „piruete pierrotiene” sau „post-ficțiune” (ghilimelele încadrează titluri de lucrări). O commedia dell’ arte a zilelor noastre.

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii