Trecutul îndepărtat, recent şi prezentul se întrepătrund pe măsură ce povestea se construieşte sub ochii spectatorului. Firul narativ se multiplică, iar tensiunea emoţională creşte progresiv. Sunt momente de spectacol extrem de intense când vocile personajelor din trecut şi prezent se dublează. Iar adevărurile rostite răspicat dor de parcă ar fi vorba despre noi, de parcă s-ar fi întâmplat astăzi. E incredibil talentul actorilor sibieni de a trăi rolurile, de a le înţelege şi de a aduce în prezent experienţe trecute, de a arăta cât se mult ne privesc încă (jonglarea cu reflexivitatea scenică). Spectacolul e o invitaţie la curajul de a te privi în oglindă, la asumarea şi trăirea asumată a propriei vieţi, la desprinderea de greşelile înaintaşilor (în cazul de faţă, torţionari ori colaboraţionişti). O lecţie despre miracolul de a o lua de la capăt, evitând a fi precum acei oameni care repetă mereu şi mereu greşelile trecutului prin minciună, ură, ipocrizie, laşitate.

Prin latura sa educativă, spectacolul e o lecţie de istorie, dar şi o lecţie despre modul în care trebuie să înţelegem istoria şi să ne-o asumăm. Istoria se repetă pentru un popor care nu învaţă din experienţele trecutului. Iar românii par condamnaţi la repetarea greşelilor trecutului. Suspiciunea, lăcomia, incapacitatea de a-şi to­lera semenii, nevoia de separaţii şi distincţii (de exemplu, evreu-creştin), aruncarea vinii asupra celuilalt, cruzimea sunt doar câteva dintre trăsăturile de caracter ale românului. Însă din urmă vin generaţii noi şi oameni curajoşi care recunosc cu demnitate că munca într-o anumită instituţie poate însemna trădare şi denunţ, în timp ce lucrul la o firmă străină (multinaţională) poate însemna cam acelaşi lucru, dar în alţi termeni (personajul feminin Vera).

Din păcate, în realitate oamenii nu seamănă prea adesea cu personajele acestea care caută adevărul, spun lucrurilor pe nume şi vor să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat în trecut, cu privire atât la destinul lor individual, cât şi cu privire la destinul istoric. Istoria individuală şi istoria generală, trecutul personal şi trecutul în genere se întrepătrund pe măsură ce mai mulţi membri ai celei de-a treia generaţii a unei familii se întâlnesc, iniţial având un pretext pragmatic (îm­părţirea moştenirii), pentru ca ulterior lucrurile să ia o altă turnură. Moştenirea care interesează nu mai e cea bănească, ci în joc e recuperarea demnităţii, libertăţii şi curajului femeilor din familia lor (mamă şi bunică). Personajele nu sunt individualizate foarte mult, mai mulţi actori au roluri multiple, ceea ce complică firul narativ şi face din urmărirea poveştii un act aproape detectivistic. În cele din urmă, totul e limpede. Atât întreaga poveste care străbate decenii (anii ’40, ’50, cu aluzii la ceea ce a urmat şi la contemporaneitate), cât şi mesajul.

E până la urmă un spectacol despre identitate personală, dar şi despre identitate istorică, despre cum ne căutăm identitatea personală în trecutul părinţilor şi al bunicilor noştri, despre cum ne regăsim sau nu în faptele lor, dar şi des­pre cât de mult ne identificăm în prezent cu trecutul istoric care ne-a (de)format. Internetul, dosarele securităţii privitoare la membrii propriei familii, arhivele, mărturiile rămase în urmă în cutii îi ajută pe protagonişti să afle multe lu­cruri despre identitatea lor. Personajele descoperă o istorie personală încâlcită şi neliniştitoare care le schimbă viaţa, concepţiile şi care îi scoate din zona de (in)confort. Vera renunţă la o relaţie nesatisfăcătoare şi la un job meschin, plecând pe urmele femeilor curajoase din familie şi preluând o misiune nobilă, aceea de a duce scrisorile bunicii către iubitul evreu de care viaţa a separat-o, dar pe care l-a iubit mereu.

Trăim într-o societate în care oameni care au dat şpagă merg la proteste anti-corupţie. Şi se caută cu mare aviditate justiţiară colaboraţionişti şi torţionari. Pot exista urmaşi ai foştilor colaboraţionişti, de exemplu, a căror existenţă să fie o veşnică luptă şi frământare, din tabăra opusă, împotriva a ceea ce au fost înaintaşii lor. Însă prin această luptă ar putea ajunge să facă parte, mai mult sau mai puţin conştient, din tabăra pe care doar la nivel de suprafaţă o critică şi o detestă. Sunt şi oameni cu adevărat ipocriţi care nu îşi asumă prezentul, darămite trecutul. Şi sunt şi foarte multe lupte cu propria conştiinţă, acolo unde există una. Şi mai sunt şi oameni care au şi conştiinţă, şi caracter. De aceea, spectacolul de faţă îndeamnă la meditaţie, cu privire la asemenea chestiuni şi la multe altele. Cine suntem? Am colaborat, conştient sau inconştient? Am participat, conştient sau inconştient la distrugerea unui om? Am minţit nedreptăţind un om nevinovat, pentru a ne salva eu pielea? Cine suntem în raport cu părinţii ori bunicii noştri? E (alt)cineva vinovat de greşelile lor sau ale tale? E cineva vinovat de faptul că nu îţi cu­noşti/asumi trecutul? Care e trecutul tău real? Identitatea ta reală, istorică şi personală? Cum te raportezi în mod fundamental la aceasta, odată descoperită?

Cine nu are un răspuns la asemenea întrebări, nu face decât să continue un trecut pe care în mod aparent îl respinge. Poate că oamenii reprezentaţi în spectacolul de la Sibiu sunt ideali, poate că sunt naivi. Dar sunt oamenii aşa cum ar trebui să fie: demni, curajoşi, liberi. Iar actorii sunt nemaipomeniţi atunci când dau chip oamenilor care îşi pun întrebări cu privire la trecutul şi identitatea lor, care caută răspunsuri, care aleg o viaţă autentică, renunţând la un surogat de viaţă, care îşi înţeleg trecutul şi se acceptă pe ei înşişi şi pe ceilalţi în cunoştinţă de cauză, aşa cum sunt.

(Perfect compus/Past Perfect de Alexandra Badea, regia şi conceptul scenografic: Alexandra Badea, costumele şi decorul: Ana Ienaşcu, muzica: Claudiu Urse, distribuţia: Ioana Cosma, Ali Deac, Iustinian Turcu, Gabriela Pîrliţeanu, Fabiola Petri, Alexandru Malaicu, Oana Marin, Ştefan Tunsoiu, Alin Turcu, Cristian Timbuş, asistent proiect: Andrei Luis Bojincă, manager proiect: Claudia Domnicar, Teatrul Naţional “Radu Stanca“ Sibiu, prezentat pe 6 octombrie 2018 în cadrul FITPTI).

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)