
DIVANUL CU PiSYci
Copii cu părinți săraci emoțional. Cât ne afectează traumele copilăriei? Opinia psihologului ieșean Cristina Danilov

Pericolul de a suferi traume psihologice în copilărie nu este cauzat doar de un eveniment specific, ci de o combinație de factori și evenimente. Un eveniment devine traumatizant pentru un copil, dar nu provoacă prea mult rău altuia. Din acest punct de vedere, cu care sunt de acord, nu putem traduce în șabloane efectele evenimentelor și relațiilor cu familia din trecutul nostru.
Suntem câtă iubire am primit, spune o vorbă. Rămânem blocați emoțional, spun unii psihologi, la vârsta la care nu am primit dragostea de care am avut nevoie. În interiorul adultului traumatizat trăiește un copil părăsit, furios și revoltat. Și vom căuta iubirea pe care nu am primit-o, vom fi atrași de parteneri pe care îi vom forța să ne ofere dragostea pe care n-am primit-o atunci când trebuia – o încercare la nivel inconștient de a repara trecutul, dar și de a ne răzbuna pe acel părinte ce nu ne-a iubit.
Datorită popularizării active a psihologiei din ultimii ani, probabil, sunt puțini care nu s-au gândit la pasajele traumatice de care au avut parte în copilărie și cum acestea continuă să-i afecteze în prezent. Pe de o parte, acest lucru nu poate decât să ne bucure, deoarece înțelegerea relațiilor cauză-efect în raport cu atitudinile și comportamentul cuiva este primul pas către corectarea lor. Ar fi o greșeală, însă, să credem că putem primi traume psihologice doar în copilărie, din păcate, nu suntem eliberați de această posibilitate nici la maturitate. Dar de ce suntem afectați, în special, în copilărie de anumite situații? În copilărie, resursa psihicului nostru este deosebit de limitată, iar experiența de viață și strategiile de coping nu sunt suficiente pentru a „experimenta” un eveniment traumatizant fără afectarea psihicului nostru.
Fiecare copil își iubește părinții. Nu are cu ce să se compare decât cu părinții săi, familia sa e o unitate în care el primește dragoste, respect, înțelegere. Desigur, acest lucru lasă o amprentă imensă asupra caracterului și destinului său. Deși unele studii spun în ultima vreme că o personalitate adultă este capabilă să se separe de experiențele sale traumatice din copilărie, este capabilă să se dezvolte și să-și schimbe cursul vieții chiar și radical fără să fie influențată de cele petrecute în copilăria sa. Există această părere că influența familiei este, în ultima vreme, supraestimată, motiv pentru care unii psihologi se îndepărtează treptat de ideea influenței fatale a părinților asupra destinului copiilor. Și acest lucru este încurajator: pe de o parte, aceasta înseamnă că nu mai e necesar să dezgropăm scheletele din dulapul trecutului nostru, să nu mai privim înapoi la traumele copilăriei, și, în al doilea rând, să nu suferim prea mult din cauza influenței pe care o avem asupra propriilor noștri copii. La ce mă refer? Educația tradițională s-a bazat mereu pe trei piloni: frică, rușine și vinovăție. A fost înlocuită cu o altă extremă: acum mulți cred că un copil nu trebuie limitat în dorințele sale. „Fă tot ce vrei” vedem, totuși, că nu funcționează pentru că nu stabilește limita în care un copil se poate dezvolta în siguranță, explora lumea, cunoaște sentimentele sale și nu-l ajută să învețe să depășească obstacolele. Părinții trebuie să găsească și să mențină un echilibru între „dorință” și „nevoie”. Altfel, am putea crește, dacă nu impunem o cale de mijloc, generații de inadaptați, traumatizați, fie că au fost crescute în mod tradițional „cu nuiaua lângă pat”, fie că le-a fost oferită toată libertatea din lume. Prin urmare, o asemenea abordare a unor psihologi de a se îndepărta de ideea că trecutul familial nu mai are așa o mare importanță și că dezvoltarea noastră personală depinde doar de noi, de voința noastră, este încurajatoare. Totuși, observăm că unele comportamente ale adulților, mai ales în relațiile romantice, par identice și sunt generate de comportamente similare ale părinților lor. Desigur, cu mici excepții, acestea sunt identice la cei mai mulți dintre subiecți.
Dacă părinții au fost săraci emoțional, parțial sau total absenți în relația cu copilul, sau excesiv de autoritari, acesta va dezvolta un atașament cu duble valențe, ca adult, va fi atras de persoane care le trezesc sentimentul familiarității, dar, în fapt, va fi atras de persoane care îl resping afectiv. Întâlnim oameni care, deși își disprețuiesc partenerul și îl boscorodesc toată ziua, continuă să rămână alături de el doar pentru că acesta creează sentimentul apartenenței sale la cuplu sau familie. Dinamica emoțională e mult mai complexă pentru că depinde și de modul cum a compensat celălalt părinte – dacă, de exemplu, o fată este crescută doar de mama ei, iar această mamă a manifestat furie față de tatăl fetei, o furie pe care și-a exprimat-o constant în fața fetei, aceasta va căuta la maturitate relații romantice cu bărbați puternici, drept compensare pentru sentimentul de protecție de care nu a avut parte în copilărie, dar indisponibili emoțional, bărbați ori căsătoriți, ori afemeiați. Multe personalități borderline au avut acest scenariu în copilărie. Dacă un băiat crește cu o mamă rece afectiv sau crește fără tată pentru că părinții au divorțat, iar tatăl nu mai ține legătura cu el, își va învinui inconștient mama pentru faptul că a fost abandonat de tată și, la maturitate, va deveni un Don Juan care va curta mai multe femei în același timp și va umili sistematic femeile în relațiile romantice. Sociopatia romantică este întotdeauna rezultatul unei relații afective rece a copilului cu mama. Reprimarea emoțională a traumei din copilărie e mai puternică în cazul băieților decât a fetelor din cauza educației, însă, putem observa că mulți dintre ei vor nega că au avut astfel de copilării.
Aceste tipare romantice, desigur, par pentru mulți science fiction pentru că noi trăim cu iluzia controlului și a conștientizării – adică, credem că știm de ce facem ceea ce facem și avem o mulțime de motive plauzibile care ne vor justifica aparent modul de a ne comporta în relații – partenerul care ne trezește dragostea are, motivăm noi, o grămadă de calități care explică atracția noastră spre el. Adică nu vom mărturisi că suntem atrași de bărbați căsătoriți din motivul sus-amintit, sau de Don Juani, vom declara că acei bărbați au calități pe care, desigur, nu le întâlnim la alții. În fapt, o facem inconștient, drept consecință a relației avute în copilărie cu părinții noștri. Doar prin repetiția dramatică a unui tipar romantic defectuos ajungem să conștientizăm că ceva este în neregulă cu alegerile noastre. Nu e science fiction, deci, în realitate – pur și simplu, suntem o consecință a modelului atragere-respingere, aceasta fiind singura definiție a iubirii pe care o știm – modul în care am fost iubiți de către părinți. Modul în care am luat cunoștință cu viața în copilărie, cât am fost protejați, câtă pedeapsa sau laudă am primit, cum am relaționat cu părinții ne determina și raportul dragoste-ură față de sine și față de ceilalți.
Dacă părinții din familia unui copil nu au știut să facă față conflictelor într-un mod sănătos, este, după cum vedem, probabil ca el să învețe același lucru. Aceasta duce la incapacitatea copilului devenit adult de a-și cere scuze pentru greșelile făcute într-o relație sau pentru cuvintele nepoliticoase pe care le adresează partenerului. Cel mai adesea, adulții care au avut modelul atragere-respingere în copilărie, aflați într-un conflict cu partenerul, se prefac că nu s-a întâmplat nimic atunci când îl trădează și încearcă să ascundă păcatele cu daruri sau cu diverse fapte care plac aproapelui său. Unii rămân tăcuți și așteaptă ca celălalt să „explodeze” pentru a-l învinovăți de toate, acuzându-l pe celălalt că el e cel ce provoacă situații conflictuale, scandal etc. O astfel de persoană va căuta, de asemenea, în permanență confirmarea sentimentelor unui partener. Își va dori constant complimente, fapte care să certifice loialitatea, precum și laude, și sublinierea meritelor sale pe care el le consideră fără egal. Dar problema este că astfel de acțiuni nu vor fi niciodată suficiente pentru el. Din cauza stimei de sine scăzute, nu poate crede în ceea ce spun laudativ ceilalți și se îndoiește constant de ei.
O astfel de compensare pentru atenția părintească în detrimentul partenerului duce adesea la separare sau divorț. La urma urmei, este foarte dificil să susții și să încurajezi constant o persoană care este prea obsesivă în dorința sa de a primi aprobare. Trauma de respingere poate fi primită de un copil atât prin situații reale de exil, cât și prin ignorarea, trădarea și diversele manipulări ale acestuia. Poate că toate aceste situații au un lucru în comun – natura protectoare a psihicului formează atitudinea conform căreia ar putea fi nesigur să experimentezi și să-ți exprimi în mod liber dragostea și poți întâlni din nou respingere. Trebuie adăugat că la nivelul arhaic al psihicului, respingerea pentru un copil este egală cu moartea, un copil nu poate supraviețui singur, fără părinți, și de aceea este trăită atât de traumatizant, din punct de vedere al intensității – ca o amenințare la adresa vieții.
Ceea ce îmi vine în minte acum este basmul lui Hans Christian Andersen despre soldatul de tablă, pentru care totul a fost întotdeauna mai dificil decât pentru semenii săi, din cauza limitărilor sale naturale. La vârsta adultă, oamenii care au suferit o astfel de traumă la nivel fizic pot simți îndoiala de sine, pot fi prea suspicioși sau pot cădea în ipohondrie și pot experimenta furie aparent fără cauză față de lume și de cei din jurul lor. Deja în parteneriate, astfel de oameni solicită adesea îngrijirea părintească de la partenerul lor, nu găsesc înțelegere și se așteaptă doar la bomboane și flori în orice situație. De asemenea, când ne confruntăm cu moartea altora, ne confruntăm cumva cu tema propriei morți și finitudinii noastre. Dacă această experiență este trăită pe deplin și pas cu pas, ea poate oferi o mare resursă sub forma unei înțelegeri mai holistice a vieții, a semnificațiilor și valorilor cuiva. Putem observa această situație la adulții care au o anumită maturitate psihologică. În cazul pierderii unei persoane dragi de către un copil, sarcina adulților este de a „prelua” funcția „ego” în toate etapele experimentării pierderii. E important să lași un copil să-și exprime sentimentele, să empatizeze durerea, să explice ce s-a întâmplat, să fie înconjurat cu sprijin și stabilitate. În caz contrar, astfel de evenimente lasă răni adânci. Un astfel de copil, devenind adult, poate evita intimitatea, poate experimenta anxietate excesivă pentru cei dragi sau poate fi bântuit de sentimente de vinovăție.
În concluzie, am dori să spunem că pericolul de a suferi traume psihologice în copilărie nu este cauzat doar de un eveniment specific, ci de o combinație de factori și evenimente. Un eveniment devine traumatizant pentru un copil, dar nu provoacă prea mult rău altuia. Din acest punct de vedere, cu care sunt de acord, nu putem traduce în șabloane efectele evenimentelor și relațiilor cu familia din trecutul nostru. Așa că, dacă după lectura acestui articol nu v-ați regăsit în niciuna din ipostazele descrise presupune fie că ați avut o copilărie fericită, fie sunteți excepția care întărește regula…
Cristina Danilov este psiholog și scriitor
Publicitate și alte recomandări video