Trei moduri de-a privi realitatea

… Mintea speculativa a lui Marin Sorescu a despicat firul in patru, a golit lucrurile de continut, dar n-a coborit pina la esenta. Cuvintele n-au spart decit coaja. Miezul a ramas intreg… Dupa opinia lui: "Dumnezeu e surd", de aceea, intre el si om se interpune intotdeuna o foaie de hirtie. Conversatia cu Dumnezeu devine pentru autorul Mortii ceasului exasperanta. Omul apeleaza la logica, iar Dumnezeu la sentiment. De aceea dialogul dintre ei e orb si surd. Cuvintele, ca niste mingi de ping-pong, ricoseaza in bezna si se intorc inapoi incarcate de lumina. Nu e de mirare, deci, ca soarele, in viziunea lui Sorescu, e un sapaun plin de clabuci, pus pe "etajera cerului", "la indemina tuturor", in timp ce pamintul seamana dimineata cu "un dormitor de internat" (ce reminiscente!) unde "copiii iau apa in gura si se stropesc unii pe altii". Singura problema nerezolvata ramine cea a prosoapelor, care lipsesc cu desavirsire. De aceea, toti cei aflati in internat "isi sterg" miinile si fata "cu moarte". Dumnezeu ii priveste cu seninatate din inaltul cerului: fiind cu desavarsire surd, nu aude nici strigatele de bucurie, nici urletele de groaza ale celor care aluneca in bezna. In afara de aceasta, el leaga copacii la ochi cu naframe si se joaca cu trecatorii de-a baba oarba.

Daca la Marin Sorescu, pamintul seamana cu un spalator, la Nichita Stanescu el aduce cu un dormitor vast, unde lumea e cazuta prada somnului: "Ei dormeau. Ei se nasteau dormind… Cresteau dormind, se-ndragosteau dormind si nunta/ si-o celebrau in somn…". Si toate acestea se intimplau fiindca oamenii traiau cu credinta ca numai somnul le poate umple trupul cu adevarat, in timp ce veghea le tulbura constiinta. Somnul ratiunii, la Nichita Stanescu, nu naste monstri, ci adolescenti serafici ce merg pe valurile marii cu talpile plutind ca niste aripi. Dumnezeul lui Sorescu (care-i Sorescu insusi) e surd, de aceea el se joaca cu noi de-a baba oarba. Dumnezeul lui Nichita Stanescu (care se confunda deseori fie cu Ptolemeu, fie cu insusi Stanescu) acopera arborii de somn pentru ca acestia sa-si poata intinda mai bine radacinile umbrelor lor peste trupurile celor adormiti pe vecie. In sine sa, Domnul ii dispretuieste pe cei cu desavirsire treji, aceasta fiindca toti cei ce  sint cuprinsi de o astfel de stare nu reusesc sa-si umple intreg trupul de fiinta lor si ramin goi inlauntru, cu desavarsire goi, acoperindu-se "de auz si de privire". Adica, de ratiune. Ratiunea insa nu cintareste prea mult in ochii Domnului. Iar luciditatea ii repugna…

 …Citind o parte din poezia generatiei optzeci, ai impresia ca te afli intr-o societate post-industriala. Omul e strivit de multimea obiectelor si a imaginilor ce-l inconjoara. Orasele stralucesc de reclame. Rafturile magazinlor gem de marfuri. Oare a fost asa? Din dorinta de a ne alinia din timp la poezia postmoderna anglo-saxona, am cosmetizat cumva realitatea in care ne-a fost dat sa traim? Am avut noi o civilizatie a sfirsitului de veac? Sau, mai bine zis: am avut noi cit de cit o civilizatie? Daca nu, atunci de unde aceasta dorinta de hiperbolizare?

     Un cititor strain sau ratacit in timp, rasfoind aceste carti, va avea impresia ca economia romaneasca in perioada ceausista se afla in plina expansiune. Recitind, de pilda, Faruri, vitrine, fotografii, volumul de debut al lui Mircea Cartarescu, avem impresia ca realitatea pe care o descrie apartine unui alt spatiu. Bucurestiul cartarescian straluceste ca Las Vegas sau New York-ul. Noi stim insa cu totii ca realitatea era alta. Lumina se intrerupea pe strazi. Caldura se dadea cu tiriita. Vitrinele magazinele erau goale. Radioul si televiziunea functionau cu intermitente. Pe post apareau doar tovarasul si tovarasa.
Impresia unui strain care descindea pe aeroport trebuia sa fi fost teribila. Bucurestiul arata noaptea ca un sat congolez. Ici-colo se aprindea cite un semafor, cum se aprinde in jungla un ochi de tigru.
Iata cum apare, in viziunea lui Mircea, capitala noastra in epoca de sfirsit a ceausimului: "Peste Bucurestiul cu ziduri si glorii/ rasarisera sorii:/ era cite un soare de jasp si zapada/ peste fiecare fantomatica strada, cite un soare portocaliu/ peste Gradina Icoanei si Cismigiu,/ un soare de seu/ storcind umbre din Ateneu/ globuri de sticla si majolica/ peste parcajele din Tandarica,/ bile, cercuri, sfere, curburi/ la Baneasa, peste paduri…".
Soarele lui Cartarescu are mai multe nuante decit cel inchipuit de Marin Sorescu. La Sorescu accentul cade pe lumina si pe clabuci. Primul isi imagineaza astrul zilei cind ca pe un glob de zapada, cind ca pe o luminare de seu. Imaginarul funambulesc al lui Cartarescu nu se opreste insa aici, el isi continua seria comparatiilor scotind pe tapet "sori de casmir, de fistic, de Tuborg si de coral", astfel incit, citez: "orice bloc din Floreasca sau Colentina/ isi avea deasupra lumina…". Si: "Daca te uitai mai atent", vedeai ca fiecare soare e "mono, bi sau trivalent…". Sa fi fost chiar asa? Atunci, de ce autoritatilor de atunci aceast fel de poezile li se parea subversiv? Oare sorii de jad si de casmir puneau in pericol constructia socialismului? In esenta, poezia lui Mircea Cartarescu e optimista. Cum ar fi putut Poema chivetei sau Posedai tot felul de obiecte electrice sa submineze regimul comunist? Numai cineva cu o imaginatie halucinanta si-ar fi putut inchipui ca povestea chiuvetei indragostite se refera la El si la Ea. Oare cine era, in esenta ei, chiuveta? Dar mica stea galbena ce scinteia peste fabrica de piine si Moara Dimbovita? Si de ce, de pilda, protagonista in care se spala vesela murdara nu se indragosteste de cutitul de bucatarie, de robinetul care curge, ci tocmai de o steluta galbena? Flutura cumva aceasta steluta pe steagul ce veghea Marele Zid, vizibil de pe luna? Ei bine, toate aceste posibile interpretari, pentru cititorul de azi, vor ramine o enigma…

Si totusi, Mircea Cartarescu nu trebuie judecat la un mod simplist. Exista o latura a poeziei sale care ar putea fi considerata subversiva. E vorba de ciclul Georgicele. Aici, am putea spune, poetul e adevarat vizionar. Daca in poemele inchinate orasului, realitatea, privita din perspectiva postmoderna, poseda o nota extrem de optimista, in cele dedicate vietii rurale ea devine o simpla caricatura, pe cit de acida, pe atit de lipsita de perspectiva. Poetul parca ar fi privit peste timp. Taranii lui din epoca de aur seamana ca doua picaturi de apa cu taranii debusolati din perioada tranzitiei pe care o traim. Iata cum suna una dintre Georgice, cea de-a doua: "Taranul in vinerea patimilor/ isi leaga copiii de pruni si de ostrete/ le pune rinofug in nas/ fetii mei/ vedeti de recolta ca eu ma duc/ sub talpa casei/ se da un film acolo (porno, se intelege, n.n.)…// voi puneti niste varza apoi niste muzica/ si dupa aia luati-va ceva haine/ urcati colina cu brazde albastre din poza/ si veti ajunge in tara paris match/ si in tara chanel/ unde femeiel fac baie in pudriera/ acolo minati-va turmele/ si schimbati-va numele/ si roadeti-va costumele…".  Ce s-a intimplat cu copiii legati de ostrete ai taranului nostru se vede abia acum. N-au urcat ei colina de brazde albastre? Nu s-au rispit in cele patru zari? Nu si-au minat in Paris Match turmele? Nu si-au schimbat, peste noapte, numele?
 Si le-au schimbat.

Publicitate și alte recomandări video