Şofatul a devenit un automatism, privirea exterioară adună informaţiile detaliate din trafic, mereu aceleaşi, în timp ce privirea interioară este acaparată de ispitele zilei. Nu mai am ochi pentru peisajul urban egal cu sine însuşi în toate clipele. În ziua cu pricina cobor, ca de obicei Buciumul şi simt, la un moment dat, o lipsă vagă, o nelinişte defapt. Nu înţeleg de unde vine şi trăiesc cu ea toată ziua. Seara, la întoarcere, am înţeles de unde venea, hanul Trei Sarmale nu mai era,iar dispariţia lui s-a făcut simţită prin rana din peisajul subliminal. Asta înseamnă că povestea acelei clădiri făcea parte din mine.

Trăirea aceasta m-a pus pe gânduri. Clădirea dispărută, aşezată strâmb şi prea aproape de stradă nu este nici pe departe vreun monument reprezentativ al Iaşului. Legal vorbind nici nu este monument, este doar o construcţie de prin anul 1970. Atunci, de unde sentimentul pierderii unui prieten?

L-am vizitat o dată, de două ori, în ultima perioadă de funcţionare şi nu am fost impresionat de serviciile lui, îşi pierduse din strălucire ca orice tradiţie bună în România. A urmat o lungă perioadă de lăsare în ruinăpânăa trecut în proprietate privată.

Suntînvăţături în aceastăistorie.

Una, relevantă, este transferul de personalitate între oraşşi cetăţeni, ne împropriem chipul urban, suntem în rezonanţă adâncă cu renumele lui. Aşa stând lucrurile, ne construim propriile noastre ierarhii ale spaţiului şi caselor, ştim dinlăuntru ce-i lipseşte, ce-i prisoseşte, aşa încât atunci când din această geografie dispare ceva, o simţim organic. Dacă dispariţia din Bucium a stârnit sentimente, ce s-ar întâmpla la dispariţia Palatului Culturii? Toţi ieşenii s-ar regăsi într-o tragedie. Refacerea lui, în respectiva ipoteză, ne lasă în continuare cu răni nevindecabile, aşa cum Sfântul Nicolae Domnesc, operă de arhitectură a unui arhitect francez, ne aminteşte mereu de demolarea monumentului construit de Ştefan cel Mare şi Sfânt. Învăţătura are o concluzie simplă, valorile de patrimoniu nu sunt numai acelea din lista de monumente, ele se constituie afectiv pe comuniunea dintre persoanăşi oraş,dintre comunitate şi oraş, aşa încât trebuie reactualizat mereu. Valoarea unei clădiri nu are legătură numai cu timpul trecut peste ea. Dacă, ne putem imagina asta, intervenţia dorită de dezvoltator şi nedorită de mulţi ieşeni, din marginea sud-vestică a pieţei Palatuluieste făcută, în urma concursului, de un mare arhitect contemporan, ea devine îndată clădire de patrimoniu!

O paranteză privind arhitecţii ieşeni este aici necesară. Sunt convins că în contextul susţinerii reale a creativităţii şi libertăţii de exprimare prin arhitectură sunt, şi printre ei, creatori similari cu alţii norocoşi care îşi exercită profesia acolo unde este apreciată.

Altă învăţătură vine din superficialitatea cedării clădirilor de valoare din domeniul public către cel privat. Situaţia devine dramatică în cazul monumentelor. De ce? Întrucât interesele private se îndreaptă, de regulă,exclusiv spre eficienţă. Este adevărat că restaurarea unei clădiri vechi este mai scumpă decât demolarea şi refacerea ei. Şi atunci de ce şi-ar risipi un privat banii în această direcţie? Mai ales că majoritatea deţinătorilor de astfel de clădiri nu au nici pe departe resursele necesare pentru a le restaura. Se întâmplă în România un paradox. Sunt străini care cumpără case de patrimoniu şi le restaurează cu fineţe şi precizie, atenţi la toate detaliile semnificative, între ei, celebru deja este prinţul Charles. Aceleaşi clădiri dacă rămân în proprietatea urmaşilor români sunt demolate sau desfigurate fără nici un regret.

Învăţătura cea mai relevantă ne conduce la următoarele precizări. Toţi suntem implicaţi şi deci responsabili pentru calitatea spaţiului comunitar. Dar această responsabilitate trebuie nuanţată. Cine îşi construieşte o casă, o locuinţă în oraş are propria viziune despre prezenţa casei în spaţiul public de multe ori fără referinţe la tradiţia locului. În acest caz comuniunea se face prin adoptarea regulamentelor de urbanism ce pot ajunge până la precizarea materialelor, texturilor şi culorilor acceptate. În schimb cine investeşte într-o afacere este interesat aproape exclusiv de eficienţa ei imediată. Şi în acest caz respectarea obligatorie a unor regulamente urbanistice atenuează tendinţa spre marasm estetic a acestui tip de investitori.

Cele mai delicate situaţii sunt intervenţiile private la clădirile de patrimoniu sau cu valoare ambientală cum s-a întâmplat la hanul Trei Sarmale. Importanţa imaginii lor în spaţiul public adus la concluzia, în ţările care îşi respectă istoria, că responsabilitatea păstrării lor este şi publicăşi această responsabilitate se concretizează prin susţinere financiară. De exemplu în Statele Unite sprijinul financiar în dezvoltarea unei afaceri într-o clădire de patrimoniu sau cu valoare de ambient ajunge la treizeci la sută din valoarea de investiţie, ceea ce nu este puţin.

În concluzie, întâmplarea cu hanul Trei Sarmale, o văpaie care a încins spiritele trei zile şi apoi s-a stins de la sine, trebuie să fie o temă de meditaţie, cu întrebări care aşteaptă răspuns. Nu de alta, dar mai sunt clădiri similare. Şi acestea pot fi demolate tot aşa, peste noapte.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului