Tribunalul Penal Internațional este doar una dintre instituțiile internaționale a căror țintă majoră este Israelul

Procuror al Tribunalului Penal Internațional, juristul britanic Karim Khan, un musulman practicant, tocmai a solicitat mandate de arestare pentru premierul israelian și pentru ministrul apărării, Binyamin Netanyahu, respectiv Yoav Gallant, precum și pentru trei lideri ai Hamas. Susține că are „motive rezonabile” să creadă că aceștia sunt responsabili de crime împotriva umanității și crime de război, inclusiv, în cazul israelienilor, și de folosirea „foametei ca armă de război”. Deocamdată este doar o solicitare. Pentru a intra în vigoare, aceasta trebuie validată de un complet format din trei judecători.

Un detaliu interesant este că în motivația solicitării lui Karim Khan se vorbește despre „teritoriul Israelului și Statul Palestina (în Fâșia Gaza)”, în condițiile în care în mod cert există un stat Israel, nu un teritoriu (!), nu însă și un stat Palestina. Acesta din urmă este evident o ficțiune, chiar dacă peste 140 de state, ultimele fiind Spania, Irlanda și Norvegia, o propagă din motive diverse: ideologice, resentimentare, religioase.

Un alt detaliu deloc nesemnificativ în condițiile în care sloganul „De la râu până la mare Palestina va fi liberă” (ceea ce presupune explicit eradicarea Israelului) răsună în campusurile universitare, în marșurile de pe străzile orașelor din Occident și îl mai regăsim și pe postările de pe rețeaua X (Twitter) a două membre ale partidului Sumar, de extremă stângă, care fac parte din guvernul de la Madrid. De remarcat este și faptul că în text se face trimitere la „un conflict armat între Israel și Palestina și un conflict armat non-internațional între Israel și Hamas, care se desfășoară în paralel”. O declarație logic disonantă, însă deloc întâmplătoare. Intenția este aceea de a face o separație între gruparea Hamas (pe care comunicatul se ferește să o descrie drept una teroristă) și palestinieni, deși în proporție covârșitoare populația din Gaza (și de fapt și din Cisiordania) sprijină Hamas.

Dar probabil cea mai scandaloasă abordare a lui Karim Khan este aceea de a face o echivalență între liderii singurei democrații din Orientul Mijlociu și cei ai unei organizații teroriste ca Hamas. Mergând pe aceeași logică ar trebui să procedăm la fel în cazul lui Churchill și Roosvelt în relația cu Hitler. O echivalență care nu are pe fond nici o bază în realitate. La fel cum nu au nici motivele invocate pentru a condamna Israelul, acuzele că armata sa „ar fi provocat în mod intenționat foamete, mari suferințe și vătămări grave ale corpului sau sănătății populației civile”.

Toate acestea se bazează pe acuzații inventate furnizate de Hamas sau de către membri ai unor organizații internaționale simpatizanți Hamas. E greu să crezi în buna credință și în imparțialitatea celor care vin cu astfel de acuzații când ai dovezi concrete că spitalele din Gaza, precum Al-Shifa, școlile și grădinițele, erau folosite ca structuri suport pentru acțiunile teroriste, când ai imagini cu sutele de kilometri de tuneluri săpate, finanțate între altele din banii trimiși din afară destinați civililor, când sunt date concrete că au fost livrate în Gaza peste 400 de mii de tone de ajutoare, în mare parte confiscate de Hamas pentru uzul propriu sau pentru a le plasa pe piața neagră. De altfel, apropo de medicii la care face referire Karim Khan, să nu uităm că unul dintre ostaticii eliberați a fost ținut în captivitate de un medic palestinian din Gaza.

Karim Khan încearcă să dea mai multă greutate acuzațiilor enunțate menționând o serie de nume care fac parte dintr-un consiliu de experți. Demersul este însă puțin convingător. Între aceștia se regăsesc baroneasa Helena Kennedy sau Amal Clooney, soția lui George Clooney, originară din Liban, mari suporteri ai palestinienilor și critici virulanți ai Israelului. În afară de asta o bună întrebare este de ce a fost anulată brusc o vizită de documentare a procurorilor Tribunalului în Israel? Chiar dacă nu era obligatorie ar fi fost un semn minimal de bună credință.

Tribunalul Penal Internațional este departe de a fi un mare „tribunal mondial”. Este mai degrabă o instituție politică decât una judiciară. Țările care au cele mai mari șanse să folosească forța militară, de exemplu Statele Unite, Rusia, China, au decis să nu i se alăture. Până acum, nici nu are multe realizări de raportat, în ciuda unui buget anual de aproximativ 200 de milioane de dolari. A condamnat doar șase persoane pentru crime în masă pentru care a fost creată în 2002. Iar numeroase cazuri importante au eșuat.

Problema de fond privind Tribunalul Penal Internațional și așa-numitul Statut de la Roma privind legislația internațională în materie de război, în baza căruia operează, este că nimeni nu poate câștiga un război dacă respectă prevederile acestuia. Acesta nu este gândit pentru o lume reală, ci pentru una utopică. Iar mai ales atunci când în joc este chiar supraviețuirea unui stat pe care adversarii săi declară explicit că vor să-l radă de pe fața Pământului, astfel de condiții sunt complet inacceptabile. A doua mare problemă este maniera selectivă în care operează. Dacă e să vorbim de comportament brutal, inuman, atunci ar trebui să ne oprim mai degrabă asupra Coreei de Nord sau a Iranului, nu la o țară democratică ca Israelul.

În afară de asta, Legea internațională, la care se face trimitere constant, este în sine o ficțiune. Este aplicată sau interpretată selectiv și oricum este ignorată suveran de marii actori internaționali. Vladimir Putin, care a ordonat invadarea unei țări suverane, făcea un apel de la Beijing, unde s-a întâlnit cu Xi Jinping, la respectarea legislației internaționale. Și e greu de crezut că s-ar putea obține vreodată condamnări ferme la adresa Chinei pentru represiunea împotriva uighurilor sau pentru acțiunile agresive din Marea Chinei de Sud.

Când e vorba de Israel și Palestina e greu să caracterizezi declarațiile multor lideri occidentali: naivitate, fixism ideologic, oportunism, lașitate, din frică față de marile comunități musulmane din țările lor? De pildă, pentru a motiva decizia țării sale de a recunoaște „statul” Palestina, alături de Irlanda și Spania, premierul norvegian Jonas Gahr Støre a declarat la Oslo că „trebuie să menținem în viață singura alternativă care oferă o soluție politică atât pentru israelieni, cât și pentru palestinieni: două state, care să trăiască unul lângă altul, în pace și securitate”. Cum poți să continui să spui mecanic astfel de platitudini atunci când palestinienii au respins în 2000 și 2008 până și cele mai generoase soluții „cu două state” (în care urma chiar ca Ierusalimul de Est să devină capitala celui palestinian) și conform sondajelor de astăzi doresc în proporție masivă eliminarea Israelului ca stat. Nemaivorbind despre faptul că pentru Israel ar fi un act suicidar. După ce că Iranul, al cărui obiectiv declarat este anihilarea statului evreu, controlează prin gruparea Hezbollah tot sudul Libanului, Teheranul și-ar crea astfel un alt cap de pod chiar în inima acestuia.

În plus, astfel de înalte comandamente morale sunt enunțate doar când e vorba de Israel. Există, de pildă, în jur de 40 de milioane de kurzi, răspândiți în Irak, Siria și Turcia, care își doresc și ei un stat al lor. Însă mai nimeni nu pare interesat de respectarea dreptului lor la un stat propriu. Și în timp ce guvernul socialist de la Madrid se declară extrem de preocupat de chestiunea „statului palestinian” privește complet diferit dorința la autodeterminare a bascilor sau a unei bune părți a locuitorilor din Catalonia. Ce să mai vorbim despre recunoașterea dreptului la autodeterminare a Taiwanului în relația cu China. Nimeni nu-și permite asta. În fapt, la mijloc este o enormă ipocrizie.

Oricum vigilența instituțiilor internaționale în materie de drepturi umanitare, dreptul la autodeterminare și alte astfel de obiective înalte are o țintă foarte clară: Israelul. De pildă, la Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, o structură complet ridicolă și inutilă (de-a lungul timpului, printre cei 47 de membri s-au aflat cei mai mari violatori ai acestora precum Iran, Cuba, Coreea de Nord), majoritatea rezoluțiilor au condamnat Israelul. Același lucru s-a întâmplat și la UNESCO, organizație din care Israelul s-a și retras în 2016 după adoptarea unei rezoluții în care se utilizau exclusiv termeni arabi și în care era practic ștearsă orice referire la legătura evreilor cu Ierusalimul din antichitate. În 2017, o alta, susținută de 22 de țări, descrie Ierusalimul ca fiind „ocupat” și declară suveranitatea Israelului asupra orașului „nulă și neavenită”.

În cadrul Adunării Generale ONU, din 2015, au fost votate 140 de rezoluții de condamnare a Israelului, mai mult decât cele vizând toate celelalte țări la un loc. Doar alte șapte au avut în vedere alte țări (Coreea de Nord, Iranul, Siria, Myanmar, Rusia pentru războiul din Ucraina, Statele Unite pentru boicotul Cubei).

Și în timp ce Franța, Suedia și alte state UE au sprijinit aproape toate cele 14 rezoluții adoptate împotriva Israelului, aceleași națiuni europene nu au reușit să introducă nici măcar o singură rezoluție a Adunării Generale a ONU cu privire la situația drepturilor omului în China, Venezuela, Arabia Saudită, Cuba, Turcia, Pakistan, Vietnam, Algeria. Notorie este o rezoluție votată la doar trei săptămâni de la masacrul din 7 octombrie, în cadrul unei sesiuni speciale de urgență a Adunării Generale ONU privind „acțiunile ilegale israeliene în Ierusalimul de Est ocupat și în restul teritoriilor palestiniene ocupate” în care se cerea sistarea imediată a ostilităților, dar nu se condamna atacul terorist al Hamas (un amendament în acest sens fusese respins).

Cum se explică această înverșunare la adresa Israelului? În primul rând ea trebuie văzută ca o mai amplă ostilitate împotriva Occidentului în ansamblu. Israelul fiind văzut ca un nedorit implant occidental în regiune. Sunt mai multe forțe implicate: 1. un mare front format din țările islamice, în cazul cărora spre deosebire de societățile secularizate din Occident, religia, militantismul islamic, joacă un rol important; 2. sunt apoi multe dintre țările din Africa și America de Sud unde anti-americanismul este la cote înalte (între altele și din cauza eforturile KGB din perioada sovietică și FSB în prezent); 3. exponenții curentului neomarxist din Occident care împărtășesc cu ceilalți, în ciuda diferențelor, agenda anti-occidentală (vedem asta chiar acum în campusurile universitare).

Tribunalul Penal Internațional face parte dintr-o listă întreagă de instituții internaționale (ONU, UNESCO, OMS) sau ONG-uri, precum Amnesty International (care s-a compromis printr-un raport partinitor în favoarea Rusiei în privința războiului din Ucraina), Oxfam (afectată de corupție și scandaluri sexuale în Haiti), Human Rights Watch, privite aproape cu evlavie. Etichetele sună bine, dar înauntru conținutul este serios alterat. În cele mai multe cazuri au fost create cu bune intenții. Misiunile enunțate în statut sunt pline de idealuri nobile. Însă, unele din start, prin însăși felul în care au fost proiectate – un exemplu tipic este Consiliul ONU pentru apărarea drepturilor omului, altele pe parcurs, s-au îndepărtat semnificativ de scopul pentru care au fost înființate.

Pe fondul declinului Americii și a Occidentului în general, toate aceste forțe au devenit mult mai active. În plus, multe dintre instituțiile internaționale create și finanțate generos de țările occidentale au fost și acestea infiltrate de o birocrație ideologic radicală ostilă, iar unele agenții ONU au ajuns să fie controlate de China.

Deși Statele Unite acoperă 22% din bugetul structurilor ONU, Rusia (care plătește de aproape 10 ori mai puțin, deși este membru permanent în Consiliul de Securitate), și mai ales China (cu o contribuție practic egală cu cea a Suediei) au reușit să manevreze zeci de state satelit reușind nu doar să-și impună favoriții la conducerea acestor structuri, ci să le și imprime acestora o pronunțată linie anti-occidentală, în special anti-americană. În aceste condiții, mulți se întreabă de ce mai trebuie susținută această structură internațională faraonică nu doar ineficientă și coruptă moral, dar și tot mai mult deviată de la scopurile pentru care a fost creată.

Publicitate și alte recomandări video