De câte ori merg pe stradă văd oameni abătuți şi încrâncenați. De multe ori chiar am citit ura pe faţa semenilor noştri stresaţi de atâtea corvoade fizice, psihice, dar mai cu seamă financiare generate de ambiguităţile şi lacunele legislative, de lipsuri de tot felul, şi de agresiunea unor autorităţi asupra intereselor lor fireşti.

De fapt, după 25 de ani de inconsecvență şi neseriozitate nu mă mai miră nimic. Și chiar de-aş vrea s-o mai iau de la capăt, adică de prin anii ’90, nu se mai poate, pentru că în tot timpul scurs de atunci s-au născut şi renăscut indivizi care n-au făcut altceva decât să vâneze ceea ce avea mai bun ţara aceasta. Sub masca nevoii de investiţii străine şi-au însuşit, ca să nu spun altfel, cât au putut chiar şi din ruine. De fapt este vorba de ruinele „crescute“ tot de ei.

Când s-au terminat acestea, au vândut pe bani şi pe mită, iar când şi acestea s-au epizat, au pus biruri şi au înmulţit vătafii să le strângă. Și totuşi era prea puţin. Aşa că şi-au completat golurile împrumutând miliarde de euro „pentru nevoile ţării“, o bună parte ajungând în cele mai secrete bănci din lume, via Bucureşti. Iar toate acestea s-au petrecut sub oblăduirea „lupilor aflaţi paznici la stână“.

Cam aceasta este trista realitate suportată de români, considerați probabil o ceată de neciopliți care pot trăi şi cu doi lei. Şi totuşi românii tac, stau cuminţi şi vorbesc doar între ei. Poate ne merităm soarta atât timp cât la apariția mahărilor, ne plecăm umili capetele, semn de supuşenie.

Guverne după guverne n-au făcut decât să născocească modalităţi de a aduna şi pune bani într-un sac fără fund. Tare aş vrea să aflu care au fost  sumele reale stoarse de la populaţie, la care se adaugă cele peste o sută de miliarde împrumutate de la instituţiile financiare internaţionale, apoi cele de la Înalta Poartă, din care mai apoi să se scadă cheltuielile pe domenii. Mă tem de rezultat!

În multe ţări către care privim uneori poate cu invidie, oamenii sunt ceva mai relaxaţi, muncesc fără teama zecilor de controale şi ameninţări, a zăngănitului de cătuşe sau a zilei de mâine.

La noi parcă vrem răul propriei populaţii. În vreme ce media structurilor de îndrumare, verificare şi control în Uniunea Europeană este trei, în România media este peste şapte. Şi nu de îndrumare şi control, ci doar de control! Pe lângă presiunea fiscală populaţia, se află permanent şi sub presiunea unei avalanşe demenţiale de controale. În lipsa unei legislaţii clare, bine armonizate, cei care încearcă să facă ceva în ţara aceasta sunt efectiv maltrataţi cel puţin psihic.

Ar mai fi ceva de spus? Sunt lucruri cunoscute şi arhicunoscute despre care multora probabil le este teamă să vorbească. Pentru că „dacă ieşi din rând“, eşti ostracizat sau pur şi simplu tras pe linia moartă.

Şi-apoi, cine i-ar auzi? Poate doar … unii!

Ing.dr.ec Traian Dobre