Trupul şi garda de corp

Sunt multe lucruri pe care nu le cunoaşte şi care îl pot face să se simtă stingher: de la modul şi ordinea în care trebuie să se închine la icoane, la poziţia pe care trebuie să o adopte în timpul slujbei, de la lucrurile pe care se cuvine a le face în diferitele momente liturgice până la locul în care se poate aşeza (câţi „neiniţiaţi” cunosc, de exemplu, că locul bărbaţilor e în dreapta, iar al femeilor în stânga?). Lucrurile se complică şi mai tare atunci când cel „dezorientat” e reperat de câte o persoană care, de regulă fără a fi mandată de preot în acest sens, se simte obligată să facă „ordine”. Dacă ar interveni cu duhul blândeţii, explicându-i nou-venitului cum e rânduiala, atunci intervenţia ar fi de folos. Dar nu ştiu cum se întâmplă că, cel mai adesea, acest veritabil agent de pază se manifestă mai degrabă brutal. În loc să-i dea îndrumări utile, îl ceartă pe cel stingher, punându-l la punct cu satisfacţia celui care taxează pe unul mai neştiutor ca el.

Sigur, nu-i mai puţin adevărat că şi cel care se poartă anapoda se face vinovat de faptul că nu s-a interesat puțin înainte sau nu întreabă (măcar în biserică) pe cineva despre cum ar trebuie să se comporte. Când mergem într-o instituţie publică ştim că avem datoria de a-i respecta regulile. Când ne întâlnim cu o persoană cu rang înalt, ne interesăm care este protocolul ce trebuie urmat. Cu atât mai mult, când începem a veni la biserică, adică în casa lui Dumnezeu, avem datoria a ne informa anterior despre cele ce se cuvin a fi respectate. Având însă în vedere că a intra în biserică e, uneori, un gest spontan, care nu suferă amânare, aflându-se poate chiar şi într-o stare de deznădejde, astfel de persoane au nevoie de toată dragostea şi înţelegerea pe care le-o pot arăta credincioşii familiarizaţi cu slujbele. Încât mare e responsabilitatea celor care se încumetă să dăscălească pe un „neofit”, riscul de a-l sminti şi alunga printr-o atitudine nepedagogică fiind extrem de ridicat. Orice credincios, membru al Bisericii, este mădular al trupului lui Hristos. Având această conştiinţă, ne putem raporta într-un mod integrator, nu descurajator la cei ce se adaugă comunităţii pe care o frecventăm, ajutându-l să se (re)conecteze la acest organism viu ce are drept Cap pe Însuşi Hristos.

Şi între slujitorii altarului există riscul de a copia un astfel de comportament, mai ales dacă se lasă pradă ispitei de a judeca şi certa pe cineva, deşi nu s-a străduit, anterior, să-l înveţe pe acela buna rânduială. Mai mult, atitudinea aceasta de gardian se poate extinde uneori şi asupra potirului ce cuprinde, la fiecare Sfîntă Liturghie, trupul şi sângele Celui ce este de necuprins. „Cerberii sfântului potir” îi numea Părintele Roman Braga pe cei care nu înţeleg că participarea credinciosului la Sfânta Liturghie nu poate fi deplină decât dacă acesta se şi împărtăşeşte. Că nu toţi înţeleg, că nu toţi vor sau caută a se pregăti în acest sens e o parte din adevăr. Cealaltă parte, cea mai consistentă, îi revine preotului care nu se străduieşte să-i aducă pe credincioşi la conştiinţa unei vieţi duhovniceşti care să le permită a răspunde la chemarea: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!”

Rolul celui care aduce sfântul potir, la momentul amintit, între uşile împărăteşti nu se reduce doar la acela de a veghea ca nu cumva cineva să se apropie fără pregătirea adecvată (incluzând, obligatoriu, spovedania în urma căreia duhovnicul să-i dea binecuvântarea de a se împărtăşi). Dacă se reduce doar la atât, atunci părintele Roman Braga are dreptate. Dacă însă preotul se şi străduieşte ca acei pe care-i păstoreşte să nu trateze cu indolenţă sau cu pseudo-evlavie, ci să ia în serios necesitatea de a se apropia de sfintele taine, atunci acel cleric îşi ia în serios rolul de „iconom al tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1).

Hristos nu S-a lăsat apărat

Despre astfel de gardieni (sau paznici neînduplecaţi) face vorbire şi textul scripturistic ce se va rosti dumiica viitoare în bisericile ortodoxe (din Luca 19, 1-10). Ni se relatează în această pericopă cum, la trecerea prin Ierihon a Mântuitorului, un om bogat, Zaheu, care era mai marele vameşilor, s-a suit într-un sicomor pentru că era mic de statură şi, dorind să-L vadă pe Iisus, „nu putea de mulţime”. Acest „nu putea de mulţime” face trimitere și la cele pe care le aminteam mai sus în acest articol. Mulţimea era alcătuită în primul rând din ucenici ai Domnului care se simţeau îndreptăţiţi să-I fie cât mai aproape şi care cu greu făceau loc şi celorlalţi să se apropie. (Este edificator în acest sens episodul relatat de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, când ucenicii i-au certat pe cei ce-i aduceau lui Iisus copiii ca să-Şi pună mîinile peste ei – Matei 19,13). Apoi, cu siguranţă că, în preajma Nazarineanului vestit pentru minunile făcute, erau mulţi dintre locuitorii din Ierihon, care îl şi cunoaşteau prea bine pe Zaheu. Şi, cu cât îl ştiau mai bine, cu atât mai mult îl urau pe cel care se pusese în slujba romanilor, adunând taxe chiar peste cele prevăzute de legile de atunci, făcându-se astfel, deopotrivă, şi trădător de ţară şi agonisitor de câştig necinstit. Nici aceştia nu voiau să se dea deoparte pentru a-i face loc lui Zaheu, ba chiar îl ţineau la distanţă pe un om considerat atât de păcătos încât nu merita să fie lăsat a se apropia de Cel pe care ei îl considerau un Proroc al lui Dumnezeu.

Aceste veritabile „gărzi de corp” din jurul Domnului nu l-au putut totuşi împiedica pe Zaheu de la a-şi satisface o sfântă curiozitate: să vadă şi el cine este Iisus. Aşa încât, soluţia cocoţării în copac, deşi una la îndemâna, de obicei, a copiilor, i s-a părut mai mult decât acceptabilă. N-a stat să cântărească ce vor zice despre el oamenii, nici nu s-a lăsat descurajat de cei care-l priveau chiorâş şi-l opreau să treacă spre Hristos. Iar râvna şi insistenţa lui Zaheu au dat roade, căci dintre toţi oamenii de seamă din Ierihon care L-ar fi vrut oaspete, Iisus a ales să intre în casa celui care era cel mai urât şi mai dispreţuit dintre toţi. I-a scandalizat Domnul, ca de atâtea ori, pe cei de faţă, dar a câştigat astfel un suflet. Nu a trebuit mai mult decât intervalul de timp în care au luat masa împreună pentru ca Zaheu să se hotărască a-şi schimba viaţa păcătoasă.

Hristos nu S-a lăsat, precum vedem, „apărat” de cei care-L ţineau departe de un păcătos ca Zaheu. El a venit în lume, S-a întrupat, tocmai pentru a lua păcatele noastre şi pentru a ne curăţi de mizeria noastră sufletească. E o gândire lumească aceea care consideră că unii sunt atât de păcătoşi încât nu merită a se apropia de Dumnezeu şi că trebuie ţinuţi la distanţă de cei care se simt datori a fi paznicii Săi. Gândirea duhovnicească, adică insuflată de Duhul Sfînt, este aceea în care nu ne plasăm în exterior, ca şi cum am avea de păzit ceva din afară noastră, ci conştientizăm că locul nostru, al tuturor, este înlăuntru, adică în corpul Bisericii. Având conştiinţa că eşti, ca toţi ceilalţi fraţi de credinţă, mădular al aceluiaşi trup (Coloseni 1, 24), nu mai judeci în termeni de afară sau înlăuntru. Ci pe toţi îi vezi conectaţi într-un singur organism, fii ai aceluiaşi Dumnezeu, chiar dacă unele mădulare sunt mai bolnave sau mai sănătoase decât altele. Omul, când are un organ bolnav, nu se grăbeşte a-l extirpa, ci caută să-l recupereze, însănătoşindu-l. Tot aşa şi în Biserică, dacă renunţăm la statutul de paznic (mai ales că Dumnezeu nu are nevoie de apărarea noastră) şi lăsăm să circule şi prin noi către cei mai bolnavi viaţa întreţinută de harul dumnezeiesc, atunci poziţia noastră este una corectă. Altminteri, să nu ne trezim într-o bună zi că am ajuns o gardă de corp ruptă de trup.

Publicitate și alte recomandări video