Tu cu cine votezi? Fck u!

Anticomunismul, ca trigger de mobilizare la vot, a murit acum vreo 25 de ani, după ce prima guvernare de „dreapta” a dat-o cu oiştea-n gard. Aia dintre 1996-2000, cu preşedinte Emil Constantinescu şi diverşi premieri ţărănişti pe care i-am cam uitat.

La alegerile din 2000 a câştigat Jos mafia, sus patria!, sloganul cu care a intrat Vadim Tudor în turul doi împotriva lui Iliescu pentru Palatul Cotroceni. Atunci a murit anticomunismul şi s-a născut anticorupţia, al doilea mare trigger electoral. Şi tot atunci s-a născut şi teoria „răului mai mic”. N-a câştigat Vadim cu anticorupţia, pentru că în final a prevalat „răul mai mic”, dar după doar patru ani, în 2004, avea să câştige cu ea Traian Băsescu. Atunci „poporul” a avut de ales între doi „foşti comunişti” şi a ales anticorupţia.

Dar şi asta, anticorupţia, şi-a cam dat duhul. Unii zic că a ucis-o regimul Băsescu, eu cred că acesta doar i-a grăbit sfârşitul. Pentru că nu poate un regim de unul singur, oricât de apăsat i-ar fi pasul prin istorie, decât dacă vorbim de unul totalitar, că decidă direcţia majoră în care o ia spiritul public, care uneori e mai alunecos decât argintul viu.

Într-adevăr, regimul Băsescu s-a dovedit cel puţin la fel de corupt ca cel pe cadavrul căruia s-a ridicat la putere, dar ceea ce avea să decidă în final decesul anticorupţiei a fost faptul că, de la un moment dat, românii au ajuns la concluzia că justiţia nu ţine de foame.

La alegerile parlamentare din 2014 a câştigat masiv (peste două treimi din voturi) alianţa dintre PSD şi PNL, botezată USL. A fost primul semn că diviziunea stânga-dreapta cu cele două linii de demarcaţie tradiţionale comunism-anticomunism, respectiv corupţie-anticorupţie, devenea tot mai irelevantă. Românii erau deja obosiţi de „politică”, tot ce-şi mai doreau era „să fie pace, să se facă pâine”. Aşa s-a născut atunci şi contra-sloganul „a furat, dar a şi făcut”, unul dintre cei mai puternici markeri ai spiritului public post-Băsescu. Şi care e la fel de puternic şi azi, dar, cum voi argumenta mai jos, nu şi cel mai important. Pentru că s-a mai întâmplat ceva între timp.

La doi ani după succesul electoral uriaş al alianţei PSD-PNL (prima, pentru că azi suntem deja la a doua, chiar dacă mai puţin formalizată), au fost alegerile prezidenţiale câştigate de Iohannis. Dar victoria surprinzătoare a lui Iohannis a fost posibilă atunci doar pentru că Ponta a fost prea sigur că nu are cum să piardă. Aroganţa puterii l-a pierdut pe Ponta, asta a scos la vot acel surplus de oameni care a făcut diferenţa în turul doi al prezidenţialelor din 2014.

A părut apoi că ne-am întors la vechea linie de fractură corupţie-anticorupţie, pentru că guvernarea lui Ponta, care a mai continuat un an după victoria lui Iohannis, s-a frânt după o serie de scandaluri asociate cu corupţia din sistem, ultimul şi cel mai dramatic fiind cel de la Colectiv. Atunci a apărut de altfel şi sloganul #Corupţiaucide, de unde, cum spuneam, şi aparenţa că ne-am întors cumva în timp. A fost însă doar o răbufnire, ca explozia unui mic vulcan, care însă avea să anunţe timid altceva mult mai important, un alt punct de inflexiune care va marca naşterea unui nou spirit public.

Dovada că nu anticorupţia a mobilizat votul care l-a adus la Cotroceni pe Iohannis, e că după doar doi ani, în 2016, adversarul de-atunci, „coruptul” PSD a revenit în forţă, câştigând parlamentarele cu un scor mai mult decât confortabil.

Eram, aşadar, încă în epoca lui „a furat, dar a şi făcut”, pe care primul mandat al lui Iohannis n-a clintit-o cu nimic. A urmat regimul Dragnea, scurta epocă ce avea să grăbească apariţia următoarei mari rupturi şi mai apoi declanşarea următorului şi ultimului trigger electoral, despre care va fi vorba la alegerile ce vin.

Dar, din nou aparent, sub regimul Dragnea am fi revenit la anticorupţie, că doar aşa pare-se că s-a ridicat USR-ul, revelaţia acelor ani. Înşelător însă. Pentru că sub aparenţa luptei cu corupţia, ceea ce a scos lumea la vot în 2019 la europarlamentare, apoi la prezidenţiale, a fost de fapt prima manifestare dură şi consistentă în plan politic a unei noi generaţii, a fost prima marcare de teritoriu şi primul ei strigăt de luptă. Şi s-a auzit mai întâi dinspre partea ei mai activă, mai implicată, mai interesată, mai dornică de afirmare. Partea care a votat cu USR.

Iar la numai un an distanţă, a „urlat” şi cealaltă parte a noii generaţii, cea care în general nu prea dă doi bani pe politică pentru că e prea ocupată să nu moară de foame. Şi aşa a scos capul în lume AUR. Şi am ajuns, iată, la ultimul motiv real care va scoate lumea la vot în 2024, mai exact acea parte din lume care va face diferenţa, care ne va da titlurile de presă după exit-poll-uri. Sau, cum spun specialiştii, ultimul trigger. Care, în limbaj neacademic, se va traduce printr-un vârtos Fck u!

Publicitate și alte recomandări video