Turnul cu necaz – clopotniţa Bisericii „Sf. Spiridon” din Iaşi

Este începutul unui periplu înecat în hotărâri aiuristice – cum va fi şi aceea din 2004 (an, totuşi, mai luminat decât 1948) în virtutea căreia turnul ajunge în proprietatea… Spitalului „Sf. Spiridon” (istoriceşte vorbind, spitalul este chiar creaţia acelei biserici)… Numai monumente istorice de restaurat lipseau spitalelor noastre, care, se ştie, se scaldă în bani!

Noul stăpân a instalat, într-o latură a turnului monument istoric, formaţia de pompieri civili a Spitalului şi… cam atât. Ce altceva putea să facă? Astfel de situaţii nu-s chiar de mirare – dacă străvechea clopotniţă n-ar însemna, pentru istoria Iaşilor, mult mai mult decât o oarecare zidire bisericească anexă, fie ea şi tri-centenară.

A fost ridicată de Grigore Ghica Voievod, cel decapitat de turci la 1777 pentru că a protestat la cedarea Bucovinei. Pe laturile ei pot fi văzute şi acum cele două faimoase cişmele inscripţionate în turcă şi română: „Însetaţilor, veniţi să dobândiţi viaţa apelor!” şi „Desfătare, viaţă tuturor în Iaşu” (etc., etc.). Nu de mult, nişte descreieraţi au mânjit cu spray galben vechile inscripţii… Au trecut decenii şi, în buricul târgului tronează (de-o vreme între schele, dar de investigare, nu de restaurare) un monument istoric ce pare pur şi simplu uitat taman în centrul unui oraş ce a dovedit statornică preocupare pentru prezervarea patrimoniului moştenit.

Până la urmă, toată greutatea întreţinerii (şi chiar a restaurării!) a căzut în sarcina Parohiei Sf. Spiridon. Nu-i dintre cele mai înstărite din Iaşi, dar a investit continuu într-un obiectiv… ce nu-i aparţinea! Proprietarii (în acte) n-au protestat deloc atunci când un „terţ” a înnoit acoperişul turnului, a reparat faimosul ceas parizian de la 1830 cu trei cadrane (de fapt, sunt patru, dar al patrulea nu-l văd decât internaţii spitalului, aşa că… mai bine nu), au trimis clopotele dogite pentru re-turnare într-o uzină dintr-o ţară nordică, investind peste două miliarde de lei vechi… Nu s-a putut ocoli acţiunea judecătorească şi, după cuvenitele amânări, în sfârşit, minune, clopotniţa bisericii a revenit în proprietatea bisericii! Căreia, la rându-i, i se cere să-şi dovedească documentat calitatea de proprietară a zidirii din 1747!

Parohia putea pur şi simplu să nu se implice şi să lase lucrurile aşa cum erau: clopotniţa nu-i a noastră, s-o repare cine-o are! Clopotele, oricum, ni se îngăduie să le tragem cum scrie la rânduială… De apreciat preocuparea insistentă a preotului paroh care, ştiind ce apăsătoare (financiar) sarcină îşi ia asupră-i, n-a contenit să militeze pentru reintrarea în târzia normalitate. Bun. Şi de aici înainte? Imposibil ca rezolvarea definitivă să rămână doar în sarcina Parohiei.

Ar exista soluţia unei finanţări europene, cum s-a izbutit la Golia. Parohia a demarat costisitoare expertize şi proiecte, propunând restaurarea turnului odată cu aceea a bisericii, şi ea monument istoric, şi ea în suferinţă. Numai că un asemenea demers necesită ani buni până la ultima avizare – în ipoteza acceptării proiectului. Şi încă vreo doi-trei până la finalizarea restaurării propriu-zise – iată că rămânem în centrul jinduitei Capitale Culturale Europene cu o restaurare nici începută, darămite isprăvită.

A doua soluţie, aidoma celei aplicate în cazul Aeroportului, ar presupune o investiţie recuperată după aprobarea finanţării europene. Cine să rişte? Primăria, Mitropolia? În fine, a treia: cele două foruri sus menţionate să-şi „rupă de la gură” fondurile cu pricina (doar pentru turn n-ar fi un capăt de ţară) şi să deschidă cu grăbire o lucrare cu care Iaşul este dator încă din… 1948.

Publicitate și alte recomandări video