Am tot mai multe amintiri academice de dinaintea pandemiei. Una mă obsedează de câteva zile. Prin ianuarie 2020, l-am întâlnit pe colegul meu de la Chimie, Drăguşilă Derdeluc. Părea să fi căzut într-o depresie serioasă. Mi-a mărturisit că nu vedea cu ochi buni soarta educaţiei în următoarele decenii (oare cum o mai vede azi?). „Ne ducem de-a berbeleacul, bătrâne!” a spus el cu glas melodramatic. „Ne prăbuşim. Îmi vine chiar să-mi schimb, simbolic, numele pentru a-mi ilustra degenerata condiţie de profesor universitar. Din Drăguşilă Derdeluc să devin Prăbuşilă Derdeluş. Pentru că asta ne aşteaptă - alunecarea accelerată pe toboganul istoriei paideice. Te întrebi, desigur, de când am ajuns atât de pesimist! Indicii erau de mult timp, dar, de un an încoace, lucrurile au luat-o razna. Mi s-a dat îndrumare (sau tutoriat) la anul I de la licenţă. Îţi aminteşti că exista şi în studenţia noastră statutul de îndrumător de an, rezervat profesorilor cu abilităţi pedagogice mai mari, care suplineau rolul diriginţilor liceali. Am acceptat, întrucât îmi doresc să interacţionez cu studenţii... Frate, parcă am pătruns în jungla amazoniană, nu altceva! Copiii ăştia nu ştiu nimic despre instituţia unde au aterizat, cel puţin în comparaţie cu noi, care ne pregăteam de prin clasa a VIII-a pentru a fi admişi la facultate! A doua zi după ce coordonatele şi afilierea mea s-au publicat, a venit peste mine tăvălugul mail-urilor, sms-urilor, apelurilor telefonice şi solicitărilor de prietenie pe Facebook. Problemele proaspeţilor învăţăcei erau multiple şi majore. Între cele benigne şi oarecum fireşti, se numărau localizarea cantinei ori a bibliotecii şi amplasamentul diverselor amfiteatre din clădire. Am răspuns, cuminte, la toate, gândindu-mă că nu era uşor să te descurci în labirintul universitar, chiar dacă aveai semne de orientare pretutindeni. Au apărut însă şi curiozităţi colaterale. Care ar fi cluburile ca lumea din oraş, unde se poate hali blană, cum stau mall-urile locale la capitolul ţoale de ţoale, care e pizzeria cea mai cool din zonă, unde se găsesc barosanii cu marfă (la asta n-aş şti ce să replic nici torturat de specialiştii de la Guantanámo!), când este mai bine să bage la ghiozdan materie, în sesiunea de examene sau în cea de reexaminări, cum să fenteze cuiele şi cine ar fi godacul din facultate pe lângă care ei ar trebui să se gudure în avans?”

Derdeluc a răsuflat atunci învins şi a continuat: „Apoi au început solicitările. Nu pot eu să merg la Secretariat să le semnez contractele de studii, că el sau ea au alte chestii pe cap? Dar să le iau vize de flotanţi de la Poliţie, să le pun pile la conducerea căminului, să le fac rost de bilete de vacanţă, să le motivez viitoarele absenţe, să le împrumut bani, ceva mălai acolo, să le împac pe Didina şi Florina, deoarece, din cauza tensiunilor dintre ele, are de suferit şi Ina, să-l pun la punct pe Maricel, fiindcă umblă cu nasul pe sus ca un cormoran (îţi jur că aşa mi-a scris un june pe Messenger!)? Ce puii mei ori, în fine, ce puii lor? N-ai să crezi, dar unul, Vasilică Mordefrică (îţi jur că aşa îl cheamă şi cu asta - apropo de numele pe care le dai tu personajelor tale - sper că te-ai convins de principiul conform căruia realitatea bate, la orice oră din zi şi din noapte, ficţiunea!), m-a rugat să-i fac lipeala cu Angelica Durdulica (da, nu mai căsca ochii, îţi jur din nou că aceasta-i identitatea tipei în acte!). Iar altul, Romeo Noaptetare, m-a implorat să o opresc pe Desdemona Zinebună să-l mai hărţuiască, întrucât inima lui e dăruită deja Julietei Crapăzorii. Văd că mă priveşti în continuare cu neîncredere. Mă jur pe ce am mai sfânt - ce vrei, să mă crucific aici, în faţa ta, ca să mă crezi? - că nu mistific în nici un fel apelativele oficiale ale respectivilor studenţi! Pentru a adăuga bombonica pe tort, o menţionez şi pe tânăra Norişor Slanăfiartă care mi-a scris, indignată, un mesaj unde deplângea tăcerea mea persistentă la alte 200 de sms-uri anterioare, expediate în ultimele două zile. Tăcusem, într-adevăr, însă crezusem că ele fuseseră nişte erori de tastare. Unele conţineau vocabula îngî, iar altele doar feţe zâmbitoare. Norişor îmi comunica, imperativ, că se va alătura campaniei internaţionale #MeToo şi mă va denunţa, cu vehemenţă, drept hărţuitor!” Drăguşilă a fost întrerupt de un tinerel apărut subit lângă noi: „Nenea îndrumătoru’, nenea îndrumătoru’, ce bine că te întâlnesc! Plănuiam să te textuiesc, dar mai bine-i face-to-face. Sunt Ţiţi Bâtă de la anul I. Nu vrei să mergi matale la Becanat să-mi iei adeverinţă de student? Îmi trebuie iute pentru abonamentul la transporturi.” „La Decanat?” a întrebat colegul meu. „Nuuu!” a exclamat Bâtă. „Mi-a zis o amică de la anul al II-lea că ar fi un loc cu becuri multe. Deci Becanat. Ce-i aia Decanat? Nu prea le sfârâi, deşi o rasoleşti de veacuri pe-acilea, ai?” Profesorul a dat, brusc, ochii peste cap şi s-a prelins sub masă. M-am repezit să-l opresc pe Derdeluc din alunecarea sa pe derdeluş. Inutil însă. Se-nmuiase precum slana fiartă...

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi