Ultima binecuvântare a Papei Francisc I

Papa Francisc I s-a stins luni dimineață, la scurt timp după ce binecuvântase din nou, în Duminica Învierii, orașul și universul (urbi et orbi). A fost, se știe, un mesaj citit de arhiepiscopul Diego Ravelli, pentru că Suveranul Pontif era prea slăbit de boală, dar puțini se așteptau ca el să fie chemat la cer chiar în aceste zile de sărbătoare.

După cum se știe, foarte mulți români au avut privilegiul să-l vadă și să-l asculte în timpul vizitei în România (31 mai – 2 iunie 2019). La Iași, nenumărați catolici și ortodocși, oameni de altă confesiune sau chiar fără confesiune i-au urat bun venit în fața Palatului Culturii, făcând din acea zi unul dintre momentele importante ale istoriei orașului. A fost iubit de foarte mulți și respectat de toți cei care – catolici sau nu, credincioși sau nu – încă mai cred că existența noastră trebuie să se întemeieze pe valori spirituale, pentru că altfel, mai devreme sau mai târziu, totul se va prăbuși.

Cei doisprezece ani de pontificat au reprezentat un interval suficient de lung pentru ca Francisc I să-și pună amprenta asupra conducerii Bisericii romane și să-și creeze un profil bine definit pe plan internațional, dar prea scurt pentru ca vreuna dintre temele majore de discuție să-și găsească rezolvarea. Și nici nu era cazul să ne așteptăm la așa ceva – de altfel, nerăbdarea unor segmente largi ale publicului global în chestiuni aflate la granița cu politicul este cel mai adesea nepotrivită, mai ales în condițiile în care „rezolvarea” lor ar însemna, pentru promotorii schimbării, pași înapoi, renunțări, schimbări de perspectivă și chiar scuze din partea Bisericii.

Biserica Romei nu este o CSO (civil society organisation), iar guvernarea ei internă nu poate fi una „democratică” – nici măcar conciliaristă. Chiar dacă, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, Papa și celelalte vârfuri ale ierarhiei ecleziastice vor considera oportună convocarea unui „Conciliu Vatican III” care să adapteze profilul și mesajul bisericii la noul context global (oarecum după modelul Conciliului Vatican II, în prima jumătate a anilor 1960), aceasta nu poate duce și nu va duce la o slăbire instituțională a autorității Sfântului Scaun, pentru că altfel s-ar ajunge la multiple disidențe și, probabil, desprinderi din trupul bisericii. Slăbirea, dacă va apărea, se va datora în primul rând calităților sau defectelor omenești ale Suveranului Pontif – dar același lucru se poate spune și despre întărire.

În anii 1980, Ioan Paul II a opus cu curaj auctoritas pontificis acelei potestas regis care nouă, est-europenilor, ni se înfățișa despotică, sub forma regimurilor comuniste. Dar, se știe, a fost vorba de un fenomen mult mai complex și a cărui anvergură a devenit, treptat, globală. Iar „regii” a căror putere trebuia ținută în frâu erau, în cele mai multe cazuri, majoritățile democratice dispuse să abandoneze valori esențiale ale creștinismului. După cei opt ani de pontificat al lui Benedict XVI – un interval scurt și orientat în principal către consolidarea internă, mai puțin reactiv la temele social-politice, chiar dacă a existat o dominantă conservatoare – a venit, în 2013, alegerea lui Jorge Mario Bergoglio, în care mulți reformatori vedeau o personalitate capabilă să pună în mișcare un nou aggiornamento al Bisericii.

Adaptarea Bisericii la societate poate fi uneori o măsură tactică necesară, dar țelul suprem nu poate fi altul decât adaptarea societății la enunțurile și valorile al căror depozitar este, peste secole, Biserica. Francisc I a deschis noi porți de reflecție și dialog, ceea ce a făcut ca unele segmente mai conservatoare să-l acuze că s-a îndepărtat de acest principiu. În plus, așa cum se întâmplă adesea cu cei ce încearcă să reformeze instituții mari, s-a văzut confruntat cu atacuri din partea altor segmente, care îi reproșau inconsecvența în promovarea schimbării. Francisc I lasă în urmă o Biserică probabil mai divizată, dar, în mod aproape cert, mai sinceră.

Primul Suveran Pontif provenit din America de Sud a avut parte de o experiență formativă ce a inclus, desigur, teme precum justiția socială, confruntarea cu marxismul latino-american și efectele sale asupra bisericilor locale, dar și relația cu dictaturile militare adesea extrem de brutale. Dar nu ar trebui supraestimată distanța intelectuală a iezuitului, a preotului și ulterior a cardinalului Bergoglio față de Europa sau față de spațiul est-mediteraneean în care creștinismul își află originile. Chiar dacă Europa reprezintă tot mai puțin în peisajul demografic al Bisericii romane, chiar dacă temele etice sau sociale globale la care ea se raportează au ajuns să fie doar parțial definite de interesele sau de experiența continentului nostru, nu poate exista un Papă „non-european”. Aici există un asemenea patrimoniu de gândire și trăire creștină, o istorie și o memorie atât de zbuciumate încât orice Suveran Pontif, indiferent unde s-a născut, trebuie să se simtă (și) european. Iar Papa Francisc I, cu limitele și slăbiciunile sale omenești, cu zonele în care principiul infailibilității lasă loc unor criterii mai puțin categorice, a fost un reper spiritual (și) pentru noi – pentru aceia dintre noi care mai sunt dornici să asculte enunțuri despre bine și adevăr.

Publicitate și alte recomandări video