Ultimul meci al Simonei Halep

Așa cum s-a întâmplat adesea în ultimul timp, invitația primită de fostul număr 1 mondial din partea organizatorilor Trofeului Clarins, un turneu de 125 puncte WTA (să fie clar, turneul organizat în ultimii ani la Ciric este de o categorie superioară, unul de 250 de puncte!) a stârnit o grămadă de discuții inflăcărate în media și a generat așteptări enorme din partea suporterilor inflăcărați.

Participarea supercampioanei la acest turneu lipsit de anvergură urma să îi asigure rodajul necesar pentru relansarea cu succes a unei cariere intrate într-o ceață densă. Ei bine, cronică partidei s-a scris extrem de simplu. Pe teren, umbra marii campioane de altădată s-a întâlnit cu o americanca, McCartney Kessler, de 24 de ani, clasată pe locul 123 mondial, și care nu a simțit niciodată aerul tare al primei sute din clasament. Așadar, nu chiar o stea în devenire. Spre finalul unui prim set echilibrat, pe care avea să și-l adjudece cu 7-5, Simona s-a accidentat la coapsa sau la genunchiul piciorului stâng, și, după doar alte câteva jocuri, în ciuda unei duble intervenții medicale, a fost nevoită să abandoneze. Prestase, până în acel moment, un tenis decent, la nivelul adversarei sale, alternând momente încântătoare cu greșeli total neforțate. Inclusiv un game de serviciu pierdut la 0, după 3 duble greșeli !

De-a lungul timpului, am avut privilegiul să o văd pe Simona de pe marginea terenului (mi-o amintesc adolescentă, la Centrul Național de Tenis de la București), sau din tribunele unor arene legendare. Am văzut-o în meciuri și antrenamente pe Philippe Chatrier, la Roland Garros, am văzut-o jucând cu Elina Svitolina, când Turneul Campioanelor se disputa, încă, la Singapore, am fost și la Rouen, în 2019, când România a pierdut dramatic semifinala de BJK Cup. Și, desigur, am urmărit-o mereu în transmisiile televizate, indiferent la chinurile nocturne la care mă supuneau deplasările, convins fiind (și azi am aceeași convingere) că trebuie să mă bucur cât mai mult de prezența unei românce la vârful tenisului mondial. Pentru că vor mai trece măcar 50 de ani până când astrele să se alinieze din nou… Nu mă număr, în nici un caz, printre cei dispuși să îi critice alegerile pe care le-a făcut de-a lungul anilor. Un astfel de sportiv, excepțional până în ultima fibră a trupului și a creierului său, știe perfect, grație unui simț special, inaccesibil muritorilor de rând, care e calea pe care trebuie să meargă. Nu îi critic nici enorma dorință de a reveni după suspendare, un om care și-a mutilat trupul, la propriu, pentru pasiunea vieții sale, nu poate fi tras la răspundere absolut de nimeni. Îmi permit doar să mă gândesc, în sinea mea, că, poate, Simona Halep ar vrea să lase în urmă imaginea unei sportive invincibile, jucând în fața unor tribune monumentale, ridicând trofee deasupra capului și dansând la balul învingătorilor. Mai degrabă decât imaginea unui vechi idol decăzut, târât prin zgura prăfoasă a unui turneu de minimă importanță, de către adversari care, în mod cert, nu se vor apropia niciodată de gloria care a mângâiat-o pe Simona ani în șir. Citeam că Simona ar fi așteptat o invitație la Roland Garros. Cred că e scornire a unor ziariști care se tem că își vor pierde subiectul principal, sau a unor manageri care speră să prelungească, atât cât va fi posibil, o carieră de la care s-au înfruptat, mai mult sau mai puțin meritat, ani de-a rândul. Simona știe cel mai bine că nu ar fi fost, în nici un caz, pregătită să înfrunte la Porte D’Auteuil, jucătoare mult mai puternice decât americanca (mai știți cum o cheamă ?) în fața căreia s-a înclinat astăzi.

Sunt profund convins că marea noastră campioană poate oferi multe tenisului și din afara dreptunghiului de cazne : poate crea academii, încuraja și consilia jucători, tineri sau consacrați, poate organiza turnee. Are toate cunoștințele și relațiile necesare pentru a face orice meserie legată de tenis. Sau se poate, pur și simplu, vezi exemplul Ashleigh Barty, să se bucure deplin, fără nici un fel de constrângeri, de o viață nouă, ca o femeie tânără, frumoasă și independentă, aflată în plină tinerețe. Nu știu câte wild-carduri va mai primi Simona în următoarele luni sau ani, cât va mai strânge din dinți, câte partide va mai disputa, în câte lupte va mai fi înfrântă. Ascuns într-un colț al micii tribune de beton pierdute în Bois de Boulogne, ca român, ca fost ziarist sportiv și ca mare iubitor de tenis, mă rog pentru sănătatea ei și, totodată, strâng din nou pumnii, ca în atâtea alte dăți, pentru ca Simona Halep să nu piardă ultimul meci al carierei : cel cu propria ei demnitate.

Eugen Florescu, Paris, 15 mai 2024

Publicitate și alte recomandări video