Umanitatea, încotro?

La această întrebare încearcă să răspundă performance-ul Maşina se opreşte/Maşina Apocalipsei, regizat de Tilman Hecker, printr-o mixtură de sci-fi, teatru nondramatic, dar şi dramatic, devised, dar şi cu scenariu asumat, definit prin paradoxal şi cultivarea ambiguităţii. Realizat în cadrul proiectului de rezidenţe artistice UnderAct al Asociaţiei Compania FaPt, a avut premiera pe 10 decembrie 2017 la TNI. Textul se inspiră din trei cărţi – The machine stops de E.M. Forster, Apocalypse de D.H. Lawrence şi Homo Deus. A Brief History of Tomorrow de Yuval Noah Harari. Dacă primul text conferă firul narativ, celelalte două furnizează câteva idei pentru filosofia ce susţine spectacolul.

Iniţial conceput ca spectacol-lectură, urmând un fir narativ (călătoria mamei lui Kuno pentru a-şi vedea fiul), spre final se dramatizează (ieşirea lui Kuno la suprafaţa pământului), dar performance-ul nu are personaje, actorii devin voci în poveste şi în afara ei (Andreea Boboc, Georgeta Burdujan, Adi Carauleanu, Petru Ciubotaru, Haruna Condurache, Petronela Grigorescu, Andrei Sava, Catinca Tudose, Gelu Zaharia), voci care se acordă sau se suprapun polifonic pe muzică armonioasă sau stridentă (vioară: Oana Severin, pian: Ramona Cojocaru). În mod neaşteptat, poezia şi emoţia îşi fac loc în spaţiul scenic auster, dominat de reflectoare ce urcă sau coboară, în funcţie de moment, presărat cu stative pentru portativ (stage design: Tilman Hecker). Lirismul constituie o excepţie de la atmosfera postdramatică dominantă şi contrastează cu întreaga construcţie spectaculară. Impresionează trecerile fulgurante între scene şi schimbările imprevizibile ale spaţiului audio-vizual, sincronizarea luminilor şi sunetului. Iar când toţi actorii intonează un cântec în limba germană, o senzaţie de colind străbate scena.

Dacă în ultimul secol omul s-a confruntat cu foametea, boala şi războiul, astăzi e mai puţin probabil ca oamenii să moară de foame decât din cauza alimentaţiei proaste, de boală decât de moarte bună, ucişi de terorişti decât prin sinucidere. Tehnologia pe zi ce trece tot mai avansată, creşterea speranţei de viaţă (”40 de ani a devenit noul 70”), dezvoltarea inteligenţei artificiale reprezintă noile provocări. În acelaşi timp, omul s-a îndepărtat de cosmos şi s-a însingurat de mediul natural şi de ceilalţi oameni, înconjurat de gadget-uri. Raportul omului ca microunivers cu macrouniversul nu mai interesează astăzi. Stilul de viaţă tradiţional a fost înlocuit de modul de viaţă hi-tech. Maşina (Internetul) ne izolează într-o cameră şi ne menţine în acelaşi timp conectaţi, dar într-un mod artificial, lipsind contactul direct, epidermic cu lucrurile, cu ceilalţi. Nu mai avem acces la bucuriile simple, nu mai privim soarele, luna, stelele. Ne privim prin intermediul camerelor şi vorbim prin intermediul microfoanelor. Trăim Apocalipsa în fiecare zi, lăsându-ne conduşi de lumea virtuală, refuzând ”conexiunea cu universul, cu omenirea cu familia”, împotrivindu-ne la ceea ce e firesc.

Printr-o apologie a simţurilor şi o critică a omului din era tehnologică, a omului ”mort-viu”, care nu mai simte nimic şi căruia îi e imposibil să-şi mai imagineze ceva, dominat de o dorinţă inexplicabilă de mai mult şi de o insaţietate de nesatisfăcut, este criticat ”cel de-al doilea creştinism”, glorificându-l pe omul slab compatibil cu o asemenea viaţă artificială. Omul puternic, dornic să respire aerul tare al munţilor, este anihilat în plan religios şi politic de dominaţia omului slab, aliat cu noile tehnologii şi cu modul de viaţă impus de acestea; supraomul (omul upgradat din ce în ce mai mult, aliat cu robotul şi computerele), copiii creaţi genetic sau folosirea inteligenţei artificiale la om ar putea conduce în viitor la sfârşitul civilizaţiei umane.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)

Publicitate și alte recomandări video