Umbra lui Dan Giosu la Corso

„Exact când revista – scria în urmă cu mulți, mulți ani Liviu Antonesei, evocându-l pe Dan Giosu, care fusese o vreme redactor la revista Timpul – ieșise pe piaţă, Dan Giosu, însoţit de familie, se află într-o maşină ce-l conducea pe malul Atlanticului. Dacă nu definitiv, atunci pentru foarte multă vreme. Soţia sa va fi medic în Bretagne (Franța). Să fie acest articol urare de bun drum! În urmă cu fix cincisprezece ani, când publica cel de-al treilea volum de poezii, Patru plus îngerul (1984), la zece ani de la debutul cu Întoarcerea cuvintelor (1984) şi cinci de la Liber ca pasărea (1989), constatam că Dan Giosu e cel mai puternic talent liric nativ, apărut în ultima jumătate de veac în poetica noastră urbe. Sunt bucuros să observ că ultimul volum, Cîntecul Kumulipo (2009), verifică după aşa de mulţi ani diagnosticul de atunci. N-aş fi putut formula acest diagnostic nici la debut, nici după un cincinal de poezie marca Dan Giosu, nu pentru că talentul ar fi fost mai puţin vizibil acolo, ci pentru că poetul era încă foarte tânăr şi la cei foarte tineri e dificil să distingi cât ţine de puterea trecătoare a vârstei şi cât reprezintă forţă structurală, cea care depăşeşte frumuseţile şi capriciile vârstei. Însă, dacă n-aş fi vrut să observ asta la apariţia volumului Patru plus îngerul, ar fi fost o straşnică probă de lipsă de onestitate – de care criticii, spre puţina lor laudă, au făcut uz cu osârdie –, iar dacă n-aş fi fost în stare s-o observ, ar fi fost una de imensă cecitate, chiar de prostie. Cum, după standardele mele, nu sunt nici lipsit de onestitate, nici prost, de bună seamă că mă reconfortează spiritul de observație de atunci, dar, mai ales, mă fericește grija cu care poetul m-a confirmat după un lung interval de tăcere.”

Nu aș vrea să-l contrazic pe Liviu Antonesei. În general observațiile sale sunt pertinente. Legat însă de lirica lui Dan Giosu țin să afirm că, în general, poeziile sale din tinerețe sunt mult mai bine structurate decât cele din perioada maturității, care poartă amprenta diverselor influențe. L-am cunoscut destul de bine. O vreme am fost prieteni „la cataramă”. Și cu el, și cu alți convivi. Din care făcea parte și Emil Brumaru. Prietenia lui Dan Giosu cu Liviu Antonesei a venit mai târziu, în perioada când poetul a lucrat ca redactor la revista Timpul al cărui redactor-șef era Liviu Antonesei. De atunci și până azi a trecut mult timp pe malul Bahluiului. Dan Giosu s-a stins din viață la Bretagne, la o vârsta de 52 de ani, pe 13.06. 2002. Mormântul său se află într-un cimitir situat aproape de țărmul Atlanticului, unde se aude vuietul valurilor oceanului. Deși au trecut 23 de ani de la moarte sa, lumea boemă a Iașului îi păstrează o amintire vie. Deseori trecând pe Lăpușneanu, unde poetul hălăduia prin anii optzeci, îi simt silueta lunecând pe pavaj.

…Cu părul de un blond castaniu, ondulat la tâmple și răzvrătit în creștet, și ochi albaștri, expresivi, tânărul Dan Giosu părea să posede (dacă nu cumva era chiar posedat!) ceva din frumusețea nefastă a lui Dorian Gray, descris Oscar Wilde în celebrul său roman ce poartă același titlu, amestecată cu neastâmpărul temperamental al unui Serghei Esenin din perioada anilor petrecuți în compania Isidorei Duncan. În acest punct, biografia lui Dan Giosu te trimite, într-adevăr, cu gândul la Esenin. Căci, după mai multe aventuri pasagere, la scurt timp după plecarea autorului Inelului cu enigmă în America, vorbesc de Mihai Ursachi, poetul Dan Giosu, pe atunci în vârstă de 21 de ani, a reușit să-i cucerească inima Anei Cojan, soția magistrului Ursachi, mutându-se la ea cu tot cu arme și bagaje, mai întâi pe Bunavestire, unde Ana Cojan avea o garsonieră cochețică, iar apoi în blocul de la gară, într-un apartament de două camere amenajate în stil retro. Ciudatul cuplu a stat împreună în acest apartament situat la etajul 6 al unui bloc situat dintre strada Arcu și strada Gării din primăvara anului 1982 și până la întoarcerea lui Mihai Ursachi din America, în anul 1990, imediat după revoluția din 1989. Revenind în țară, Mihai Ursachi și-a reluat locul lângă Ana în patul conjugal, iar poetul Dan Giosu, trecând printr-o perioadă de depresie, s-a mutat înapoi la părinții lui ce locuiau într-un bloc nou din Păcurari. N-a fost o permutare simplă. Situația era destul de delicată. Mihai Ursachi i-a transmis Anei Cojan că se întoarce în România, la chemarea prietenilor săi literari, care la începutul anilor 1990 câștigaseră destul de multă putere ca să-i poată oferi postul de director al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Doamna Cojan era în dilemă. Nu știa la cine să renunțe. La Dan Giosu sau la Mihai Ursachi. Până la urmă, consultându-și anturajul, a renunțat la Dan Giosu. Mai mult decât atât, luându-și inima în dinți s-a dus să-l întâmpine pe Mihai Ursachi la aeroportul din București. De acolo, cuplul a descins în Iași, pe strada Arcu. Mihai Ursachi părea neschimbat. Cei zece ani cât a durat experiența sa americană părea să nu-i fi afectat în nici un fel alura. Era doar o simplă iluzie. În curând avea să vină prăbușirea.

Al doilea mariaj mai mult sau mai puțin oficial al lui Mihai Ursachi cu Ana Cojan s-a destrămat destul de repede: ceva n-a mers nici acum, cum nu mersese nici în prima tinerețe, astfel încât magistrul și-a luat calabalâcul și s-a mutat, tot pe Arcu, într-un apartament cu două camere, atribuit de primărie, așezat la o aruncătură de băț de locuința soției sale, „sedusă și abandonată” pentru a doua oară. După plecarea lui Mihai Ursachi, Dan Giosu, deși între timp se căsătorise și el, a revenit la marea sa iubire, Ani. Deși la început, poeții se fereau unul de altul, pe la mijlocul anilor nouăzeci deveniseră prieteni, bând cot la cot la aceeași masă sau stăteau pe aceeași canapea, discutând filozofie, în apartamentul Anei Cojan, unde se aduna destul de multă lume.

Scriind aceste rânduri, trebuie să remarc, măcar în treacăt, faptul că orașele noastre de provincie, mai mari și mai mici, au proprietatea de-a scoate din subterana lor la suprafață, mai ales în momentele de restriște ale istoriei, artiști ce sfidează lumea luând-o în răspăr; unii dintre ei seamănă dacă nu chiar ca două picături de apă, atunci măcar ca două lacrimi stropite cu agheasmă de esență tare cu Esenin, alții cu Oscar Wilde sau cu Van Gogh sau cu Modigliani, artiști care își sacrifică în van existența pe altarul artei într-un loc ce nu le oferă aproape nici o șansă pentru a ieși din anonimat. În lipsa unui mediu adecvat, a unor critici care să-i propulseze în prim-planul vieții culturale, talentele se sting în fașă, cufundându-se într-o boemă menită să le confere o aură de artiști neînțeleși… Desigur, astfel de personaje apar și-n capitală, deși acolo ratarea îmbracă forme ceva mai sofisticate, ce ar merita o radiografie aparte.

În fine, după această sinuoasă acoladă în lumea artei ce are tangențe și cu Epoca de aur, dar și cu epoca tranziției, să ne întoarcem la subiect. Spre deosebire de mulți confrați de-ai săi, Dan Giosu a avut șansa de a se afirma, făcându-și prozeliți nu numai în lumea destul de deocheată a cafenelelor literare bahluiene, ci și într-un mediu care inițial i-a fost ostil, cel al elitei culturale ieșene. Frecventând lumea artiștilor plastici, dar și lumea muzicală sau teatrală, poetul și-a găsit și în aceste medii mulți prozeliți de marcă. În ce privește critica literară, ea a fost destul de rezervată față de creația sa lirică. Nu s-au scris prea multe articole despre poezia lui Dan Giosu, și nici despre proza sa. Suspiciunea criticilor a fost suplinită cu vârf și îndesat de entuziasmul aproape fără limite al unor scriitori ca Liviu Antonesei și Emil Brumaru, care chiar dacă propulsându-l pe Dan Giosu au făcut anumite calcule, plătind polițe unor confrați, nu cred că au greșit prea mult. În ce mă privește, consider că a sosit timpul ca atât biografia, cât și opera poetică a lui Dan Giosu să fie reevaluate și aduse la „ordinea de zi”.

Dar iată ce zice poetul Liviu Antonesei despre poezia lui Dan Giosu: „M-am întrebat mereu, mă întreb şi acum, ce anume face diferența dintre poezia adevărată, pe care n-o poţi uita, şi versificația impecabilă, care te poate încânta pe moment și pe care o uiți dindată ce ţi-a ieșit de sub ochi. Nu e ușor de aflat răspunsul… Poezia se face întotdeauna apelând la recuzită veche, autenticitatea rostirii fiind ușor de simulat, mai greu e de pus în pagină defectul de fabricație sau amprenta personală, care ridică poezia la rang de mare artă”.

În cazul lui Dan Giosu, Liviu Antonesei descoperă suficiente „defecte” de structură, care-l duc la concluzia finală. Să-l ascultăm: „Pentru a fi mare, un talent remarcabil, în afară de inteligenta artistică, imaginație debordantă și inimă hipersensibilă mai are nevoie de ceva – cu un cuvânt care poate șoca, fiind menit chiar să șocheze, mai are nevoie și de un fel de prostată, una mentală desigur”.

Liviu Antonesei vorbește, de fapt, aici despre autocenzură. Fără o prostată bine funcțională, din pricina fluxului liric incongruent, ce nu elimină la timp toate toxinele adunate în subconștient, logoreea talentelor se agravează, necesitând, din când în când, împrospătarea sângelui, dar și a ideilor, a metaforelor și imaginilor poetice, prin dializă cerebrală!

Diagnosticul lui Liviu în cazul creației lui Dan Giosu e cât se poate de viabil, deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, n-aș putea spune că Dan Giosu a fost parcimonios cu creația sa, ci dimpotrivă. El a scris destul de mult, abordând stiluri diferite, din pricina aceasta poezia sa suferă de o anumită incoerență. În fine, mergând pe urmele lui Liviu Antonesei, Gabriela Gavril vine cu nuanțe ceva mai delicate, dar și mai incisive în ce privește poezia autorului Întoarcerii cuvintelor: „Cei ce l-au întâlnit pe Dan Giosu – scrie Gabriela Gavril – nu se poate să nu fi fost uimiți de convingerea sa că, rostind, poetul recreează orice cuvânt. Poemele erup, apar la suprafața cu seninătate, dintr-un talent nativ deosebit. «Infantilitatea» este tocmai rara capacitate a autorului de a se juca si bucura cu/prin cuvinte, fără spaima ca au fost deja tocite, golite de semnificații. Pentru Dan Giosu, totul începe o dată cu el, cu vorbele «sale» – pentru că le simte mereu ale sale, iar nu străine.”

Interesantă observație. Aș putea spune, chiar definitorie, pentru arta poetică a lui Dan Giosu. Glosând pe margine ei, aș merge și mai departe afirmând că „rara capacitate a poetului Dan Giosu” nu se rezumă doar la jocul cu cuvintele proprii, aceasta deoarece poetul are, după opinia mea, rara capacitate de a-și însuși și cuvintele altora și a jongla cu ele cu o dezinvoltură dezarmantă, până când acestea capătă „ștanța” poeziei sale.

Un diagnostic mult mai exact îi pune Nicolae Turtureanu, într-o evocare publicată în Cronica, la scurt timp după moartea autorului Scândurii lui Afanson: „Liviu Antonesei susținea – nu fără argumente – că Dan Giosu a fost cel mai mare talent nativ apărut în Iașul postbelic. Se gândea, probabil, şi la faptul că autorul Întoarcerii cuvintelor era un autodidact, n-a urmat cine știe ce studii academice, dar a avut facultatea de a studia, de a aprofunda clasicii literaturii… antice (prin intermediul Anei Cojan, n.n.), romantice, moderne și contemporane… Optzecist în fond, Dan Giosu n-a fost asimilat ca atare de congeneri, neintrând în clasamentele de vârf ale acestora. Și asta întrucât era un atipic, având mai degrabă atingere cu Dinescu, cu Brumaru, cu Cezar Ivănescu, cu Horia Bădescu. Și, de departe, cu Verlaine, cu Rimbaud, cu Baudelaire, cu Esenin, cu Bacovia.”

Dacă eroul lui Wilde și-a vândut sufletul diavolului, în schimbul tinereții perpetue, ducând o existență dublă, promiscuă, căzând pradă viciilor veacului, extrapolând, am putea afirma că și poetul Dan Giosu și-a amanetat, ce-i drept, pentru o scurtă vreme, sufletul poeziei și s-a dedat, pentru a-și adânci experiența, tuturor patimilor trupești și sufletești, menite să-i releve nu atât paradisul, cât și mai cu seamă infernul discutabil. Ca și în cazul lui Esenin, pactul faustic cu demonul creației nu i-a ferit trupul și nici spiritul de ravagiile timpului și ale experiențelor pe care le-a trăit, asumându-și condiția de artist, de Don Juan și menestrel de ocazie pe la agapele pictorilor și scriitorilor adunați, în disperare de cauză, la cârciuma „Corso”. Modul său de viață, excesele lirice, nopțile nedormite și-au pus amprenta pe chipul său, făcându-l să treacă prin mai multe metamorfoze. După zece ani de boemă, Dan Giosu devenise de nerecunoscut. Dintr-un menestrel sprinten, poetul se transformase într-un bard corpolent, înarmat cu un toiag menit să-i susțină mersul îngreunat de ani și mustăți de viking.

L-am întâlnit pentru prima dată, în anii tinereții noastre, într-o zi de octombrie nostalgic, pe Lăpușneanu cu un vraf de versuri sub braț. Poetul călca țanțoș printre trecători, recitând în gând, dar și cu glas tare, propriile sale poezii. Îl ascultau mai degrabă frunzele ruginii ce se desprindeau alene de pe ram și câinii pe jumătate adormiți lângă vitrinele goale ale măcelăriei de pe stradă în care se stăteau prăfuite câteva conserve de fasole.

Aș putea spune că am fost prieteni, deși, din pricina opiniilor diferite în privința poeziei și a vieții (eram pe-atunci un moralist) ne ciondăneam mereu. I-am cunoscut o parte din avatarurile lirice și existențiale. Simpla trecere în revistă a clipelor petrecute împreună, ar da naștere unei adevărate epopei.

Deseori trecând pe strada Lăpușneanu, îmi răsună și astăzi în urechi versurile pe care mi le-a rostit poetul la prima noastră întâlnire: „Pe o stradă de unde veneam prea târziu/ Tremurau felinare aburite de secoli/ Se năștea un pustiu pe-un morman de pustiu…”

Cadența lor, amplificată de absență, capătă azi o nouă rezonanță: da, timpul trece, iar pustiul se lărgește lângă noi în fiecare zi.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video