Umorul și prostia

Am avut bucuria să particip, către mijlocul lunii decembrie, alături de Andrei Pleșu, la o discuție organizată de revista Dilema, discuție ce avea ca temă „bancurile” și în general umorul ca formă de rezistență împotriva presiunii (și a prostiei) totalitare. Evenimentul a fost evocat chiar în paginile revistei de către Andrei Pleșu și Valeriu Stoica, semn că tema nu era nici „frivolă”, nici fără o deschidere mai largă. „Bancurile” politice au fost și subiectul primelor texte pe care le-am publicat în 1990 după „pauza” forțată din anul precedent, când partidul ajunsese la concluzia că am nevoie de o perioadă mai lungă de odihnă. Două au fost de fapt subiectele care m-au tentat atunci în chip prioritar: „bancurile” și prostia. Profit de ocazie și precizez că aștept cu mare interes anunțata carte despre prostie a lui Theodor Paleologu, strălucit eseist care, sunt convins, va lumina subiectul din unghiuri noi.

Cum în 1990 Ceaușescu era încă foarte prezent în mințile noastre (este, vai, și astăzi…), am fost frapat că în bancurile de largă circulație de dinainte de 1989 Ceaușescu era prezentat cu un soi de tandră familiaritate; de amicală complicitate: i se spunea „nea Nicu”, „șeful”, „șeful cel mare” etc. Unele dintre bancuri erau de-a dreptul flatante. Astfel, se zicea că schimbase numele localității Scornicești în „Scornicești-les-deux-Églises”. Să fii pe același plan cu Charles de Gaulle, ce poți să ceri mai mult? Astăzi acest banc ar fi socotit încă o dovadă că România a fost vândută Franței. Sau bancul cu „șeful cel mare” în mașină, care semnalizează la stânga, dar o cotește spre dreapta. Regăsim aici o întreagă mitologie: inteligența politicii externe a României, abilitatea cu care îi păcălim pe sovietici, consecvența orientării prooccidentale ș.a.m.d. Și în bancurile ce mizau pe destinul postum al lui Ceaușescu acesta era plasat în cea mai ilustră companie: De Gaulle, Nixon, Brejnev, Giscard etc., etc.

Să nu se creadă totuși că aceste bancuri erau specific sau exclusiv românești. Pe la sfârșitul anilor 70, cred, mi-a căzut în mâini o cărțulie delicioasă, semnată de Philippe Meyer și intituală Le communisme est-il soluble dans l’alcool?. Surpriză: am regăsit multe din bancurile pe care le credeam autohtone și care se petreceau acum în alte spații est-europene. Nu aveam, așadar, monopolul bancurilor, nici al umorului. Dar ce loc ocupa aici, prostia, puteam nădăjdui în acest domeniu la un loc fruntaș?

Un verdict retroactiv e greu de dat. Astăzi însă, prostia – acea prostie infinită, așa cum o vedea Flaubert – a invadat totul.

Inclusiv zona bancurilor. O foarte bună prietenă, la a cărei părere țin mult, m-a sfătuit să nu mai abordez subiecte politice, întrucât ele nu interesează pe nimeni, așa că pierd (eventuali) cititori în loc să câștig. E foarte posibil să aibă dreptate, dar nu mă pot abține. Ați observat (cum să nu fi observat, sare în ochi!) ce au devenit bancurile în ziua de azi? Între altele, un infailibil test pentru prostie. Când cineva pune altcuiva eticheta de „soroșist” știi imediat că ai de-a face cu un prost. La fel în cazul variantelor „(un) rezist”, „(un) habarnist”. Proștii nu mai sunt capabili să inventeze o narațiune, să lege câteva fraze într-un banc. Un cuvânt, un singur cuvânt le e de ajuns. Spun „Mucușor” și se tăvălesc pe jos de râs. Spun „banane” și se țin cu mâna de burtă, gata-gata să facă apoplexie de atâta umor concentrat într-o singură vorbă.

Asta e: proștii au umorul pe care îl merită.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video