Un „caz” de urmărire generală
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

Un „caz” de urmărire generală

GALERIE
Codrin L Cutitaru200
  • Codrin L Cutitaru200
- +

În mijlocul unei lumi rapace, totalitare şi autodeclarate atee, stingherul intelectual bucureştean pare un personaj dintr-o dimensiune temporală paralelă, trimis anume pentru a contrabalansa, prin puterea exemplului, virulenţa vremurilor apocaliptice.

Mai multe publicaţii au tipărit, în ultima vreme, fragmente din dosarul de Securitate al blândului monah de la Rohia şi, totodată, remarcabilului intelectual umanist Nicolae Steinhardt. Autorul Jurnalului fericirii s-a aflat în vizorul poliţiei secrete din România comunistă, neîntrerupt, timp de treizeci de ani, de la debutul procesului Noica (atunci când, de altfel, a şi fost condamnat la închisoare) şi până în ultimele zile de viaţă, de la sfârşitul deceniului nouă. S-ar putea ca obstinaţia muncii de urmărire să vă determine să credeţi că Steinhardt a fost unul dintre cei mai teribili luptători anti-comunişti din istoria noastră, şef al vreunei organizaţii secrete “reacţionare”, cu filiaţii în străinătate şi “cuiburi” de rezistenţă armată prin Carpaţi. Nimic mai fals. Nicu Steinhardt este doar un mare cărturar, format în efervescenţa intelectuală a anilor treizeci, cu educaţie solidă anglofonă şi francofonă. Evreitatea lui rămâne argumentul fundamental pentru păstrarea unei poziţii raţionale pe parcursul derapajelor ideologice de dreapta din preajma celui de-al doilea război mondial. Ulterior, creştinarea sa (şi, mai târziu, tunderea în monahism), ca urmare a irepresibilului impuls spiritual interior, demonstrează aplecarea structurală a omului Steinhardt spre cultura toleranţei şi iertării. Cine a citit opera majoră a scriitorului Steinhardt – Jurnalul fericirii –, dar şi alte texte ale sale (cum ar fi, de pildă, relativ recent publicatele scrisori către Virgil Ierunca, scrisori grupate sub titlul Dumnezeu în care spui că nu crezi) ştie că acestea nu reprezintă simple speculaţii. În mijlocul unei lumi rapace, totalitare şi autodeclarate atee, stingherul intelectual bucureştean pare un personaj dintr-o dimensiune temporală paralelă, trimis anume pentru a contrabalansa, prin puterea exemplului, virulenţa vremurilor apocaliptice. Nu am aici nici spaţiul, nici posibilitatea de a construi pe marginea unei asemenea ipoteze. Am făcut-o cu alte ocazii. Suficient să amintesc faptul că Steinhardt îşi iartă în mod constant călăii (găsindu-le chiar justificări în ordinea superioară a istoriei) şi îşi cenzurează draconic fiecare pas, gest, cuvânt sau gând prin grila eticii creştine (de exemplu, ştiindu-se urmărit, îşi face nenumărate procese de conştiinţă ori de câte ori răspunde la salutul cuiva pe stradă şi tremură la gândul că ar putea cauza altora neplăceri, fie şi indirect; în plus, în timpul anchetei, refuză, deşi ameninţat, să divulge numele persoanelor pe la care au circulat volumele de filozofie interzisă, lansate de Constantin Noica). Scriitorul îşi petrece cea mai mare parte a vremii în garsoniera proprie (avariată serios la cuteremurul din 1977), în anticiparea recluziunii din chilia de la Rohia. Singurele ieşiri semnificative din casă sunt la slujbele bisericeşti de peste an.
Prin urmare, întrebarea care se pune imediat este ce urmărea, de fapt, Securitatea la un personaj cu o benignitate comportamentală vizibilă cu ochiul liber? Ar fi, să spunem, două variante de răspuns: 1. Steinhardt fusese totuşi deţinut politic (unul necooperant!), iar uzanţele oricărui stat poliţienesc prevăd activităţi de supraveghere perpetuă în astfel de cazuri şi 2. Steinhardt ţinea, mai mult sau mai puţin secret, corespondenţă cu intelectuali români din diaspora (printre ei, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, star-urile Europei Libere), informându-i despre viaţa culturală din ţară şi atrăgându-şi, ca atare, prezumţia de “activitate duşmănoasă împotriva partidului şi statului”. Având în vedere circumstanţele, ai bănui că doi-trei angajaţi ai Securităţii (în schimburi de 24 de ore) ar fi putut duce la bun sfârşit munca de urmărire în acest caz. Rapoartele lor zilnice (ori, de ce nu, săptămânale) ar fi ţinut ochiul vigilent al autorităţii comuniste fixat pe mişcările “reacţionare” ale paşnicului bătrânel, nepermiţând vreo ieşire din rând. Ei bine, amintitul dosar dat publicităţii de CNSAS ne confruntă cu o realitate înfricoşătoare. În supravegherea tacită a lui Steinhardt erau prinse (printr-o muncă febrilă de zi şi noapte) nu mai puţin de 130 de persoane identificate (100 de ofiţeri activi ai Securităţii şi 30 de informatori), plus o cifră incertă de urmăritori încă neidentificaţi. Cu alte cuvinte, o mică armată de aproximativ 200 de oameni luptau, secundă de secundă, pe baricadele contraspionajului românesc, încercând din răsputeri să contracareze loviturile politice ale debordantului spion internaţional Nicu Steinhardt! Ei îl urmăresc la piaţă, la biserică, îi cronometrează minutele în care vorbeşte cu vecinii, îl fotografiază sărutând icoanele ori stând în genunchi la Sfânta Liturghie. Merg după el prin tramvaiele bucureştene, îl fixează cu privirea, conspirativ, pe sub cozorocul şepcii sau din gulerul ridicat al pardesiului, se prefac, probabil, adesea, că citesc ziarul şi, printr-o gaură minusculă, îl radiografiază pe “trădător” punându-şi rufele la uscat în balcon. În fine, scriu neobosit mii de pagini în care se dau de ceasul morţii să confere unor acţiuni banale aerul malefic al povestirilor gotice. Câţiva dintre ei (informatorii) nu au nici un scrupul. Sub argumentul prieteniei cu Steinhardt, intră în mica garsonieră şi în intimitatea inocentului cărturar. Îi citesc textele, îi află ideile (ca Ion Caraion, bunăoară, şi el – paradoxal – fost deţinut politic, “reciclat” însă, după cum se vede), iar apoi îl toarnă la Securitate cu un zel de-a dreptul ignobil, strecurând în notele lor mici consideraţii personale (care te fac, pur şi simplu, să roşeşti): “E derutat şi într-o măsură, de-adevăratelea, scrântit.” Lăsând la o parte discuţia morală din jurul situaţiei propriu-zise, trebuie să recunoaştem că apare aici volens-nolens o ipoteză sâcâitoare: întreaga “muncă” de supraveghere se făcea pe bani grei (salariile frumuşele ale coloneilor ce “comentau” pe marginea rapoartelor informative, combinate cu diurnele informatorilor şi costul logisticii de urmărire ne duc la sume aproape exorbitante), bani plătiţi, desigur, de către contribuabilul român.
S-a construit, după 1990, mitul eficienţei economice a aparatului social comunist. Cred că, foarte curând, istoriografia est-europeană va trebui să-l deconstruiască, explorând nenumăratele studii de context (precum cel de mai sus) ale lumii sfârşitului de veac XX. S-ar putea să mă înşel, dar, dacă există cu adevărat un arhetip filozofic al parazitismului social, atunci el va fi căutat în Ideologia germană a lui Marx şi nu în teoriile fataliste despre declinul aristocraţiei şi burgheziei târzii.
 
Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor şi decanul Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Judeţul furat

Cătălin ONOFREI

Judeţul furat

Naţiunea română va rămâne doar un vis.

Filmuletul zilei

opinii

„Nimicul nimicniceşte”

Briscan ZARA

„Nimicul nimicniceşte”

... contaminează totul în jur ca un măr stricat, poate face ca albul să pară negru şi invers, susul să pară jos, iar când se ajunge acolo se instalează absurdul şi anarhia.

Maia şi de la capăt

Mihai DORIN

Maia şi de la capăt

Dacă Basarabia se va salva, istoria va consemna că o femeie a încercat să convoce energiile neîntinate ale poporului, dar nu a reuşit să învingă oculta celor care vor să ţină ţara „între lumi”, din raţiuni exterioare (ruseşti) şi din mediocritate, fie că a reuşit să pună ţara pe calea europeană, singura care o poate lecui de fantasma Rusiei. 

Sus Şora, jos Cioran

Nichita DANILOV

Sus Şora, jos Cioran

Un lucru nu-i este limpede: nu te poţi învârti la infinit în jurul propriului tău paradox. Existenţa aceasta, ca un amurg de cenuşă, ce se varsă peste capul lui Demiurg. Apoi această veşnică demenţă a lui Dumnezeu. Scleroza creaţiei. Lumea privită prin răgetul unui porc. E suficient să-i citeşti o carte, ca să cunoşti conţinutul tuturor celorlalte.

pulspulspuls

A venit Mişu de la Bucureşti să dreagă busuiocul la partidoi

A venit Mişu de la Bucureşti să dreagă busuiocul la partidoi

Fraţilor, e foiala de pe lume, nu alta: cică la partidoiul ieşean se fac calcule şi strategii pe masa electorală, mai ales acuma cu câteva zile înainte de alegerile parlamentare, când, zic cunoscătorii, sau cei cu capul mai pe umeri, este nevoie de un sprint pe judeţ. 

Caricatura zilei

AFTER ILL

Editia PDF

Bancul zilei

O ambulanta goneste pe strazi si, la o intersectie rastoarna si accidenteaza un pieton. Soferul coboara imediat, ridica victima (...)

Linkuri

Alte ziare locale

    Intrebarea zilei

    Relaxarea condițiilpr de deplasare în starea de alertă va duce la:

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.