Un altfel de test PCR
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

miercuri, 16.06.2021

Un altfel de test PCR

GALERIE
florin cintic
  • florin cintic
- +

Pe 8 mai s-a comemorat un veac de la înfiinţarea Partidului Comunist din România prilej de sesiuni ştiinţifice vineri pentru prietenii de la Universitatea „Petre Andrei” şi de reflecţie pentru mine.

Cum m-am născut în timpurile când la conducerea României mai era încă tovarăşul Ghiţă Dej, am luat sistemul politic în care vieţuiam drept un dat imuabil. Eram prea mic la venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu ca să-mi aduc aminte de vechiul regim şi am crescut, am învăţat, am devenit profesor, soţ şi tată în vremea de neuitat a „Iepocii de Aur” care, sincer vorbind, nu credeam că se va sfârşi vreodată. N-am fost niciodată carne de tun la înscenările nord-coreene făcute de activiştii de partid la vizitele Tovarăşului la Iaşi, nu pentru că aş fi fost vreun dizident sau vreun opozant al regimului, ci pentru simplul motiv că liceul unde eram elev, azi Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” - pentru mine „Oltea Doamna”! - era singurul cu profil filologie-istorie la treapta a doua din Moldova şi, datorită unei directoare de vrednică amintire (Crenguţa Gâldău!), nu prea era implicat în aceste potemkiniade (cu excepţia colegilor de la clasa sportivă, care nu aveau încotro). Baza la toate smintelile astea, inclusiv la monstruoasele filmări din faţa Palatului Culturii pentru „Cântarea României” erau colegii de la liceele industriale şi cei de la şcolile mai rigide, cu profil real, unde conducerea ţinea să se afirme şi, desigur, oamenii muncii, proletariatul, cei care, în înălţătoarea minciună comunistă, erau socotiţi „clasa cea mai înaintată a societăţii”. De aceea, o spun fără niciun fel de sfială, am trecut prin comunism destul de nepăsător şi imun la propagandă, interesat, ca orice alt adolescent şi tânăr din lume de cu totul alte priorităţi, mult mai mundane, decât lupta de clasă, construcţia de partid, etica şi echitatea socialistă sau dobândirea unei înalte conştiinţe comuniste gata să edific societatea socialistă multilateral dezvoltată şi să mă îndrept spre comunism în zbor.

Asta deşi eram fascinat de filozofie şi istorie, graţie unor mari profesori pe care i-am avut în şcoală, Ioan Sârbu şi Olga Diaconu, dascăli inteligenţi, cu har pedagogic şi subtilităţi hermeneutice care mi-au schimbat viaţa. Pentru că discursul educaţional oficial în domeniul ştiinţelor sociale era unul articulat pe vulgata marxist-leninistă, cu accentele naţionaliste în istoriografie de după „tezele din iulie 1971” şi, mai ales, după Centenarul Independenţei din 1977, ar fi greu şi incorect să susţin astăzi că nu am avut de-a face cu teoria şi cu practica nivelatoare a ideologiei comuniste. Mă grăbesc însă să spun că ideologia avea un metalimbaj special, inconfundabil, dar gol de semnificaţie, care cerea totuşi o anumită îndemânare în folosirea lui, care nu era chiar la îndemâna oricui. Ca studenţi şi apoi ca profesori de ştiinţe sociale eram consideraţi în avangarda propagandiştilor partidului, iar cei care aveau bafta de a prinde un post de profesor în oraş erau imediat asimilaţi în rezerva de cadre a Comitetului Municipal PCR şi deveneau instructori la învăţământul politico-ideologic, obligatoriu pentru ceilalţi colegi profesori din şcoli. Cum aş putea atunci să spun că n-am avut de-a face cu politica partidului, mai ales că am fost profesor de ştiinţe sociale la Liceul industrial nr. 1 şi la Liceul Sanitar din Botoşani de la absolvire, în 1986, până în 1990, astfel încât am cunoscut din interior, pe propria-mi piele, constrângerile şi avantajele pe care le aveai atunci când deveneai „un soldat credincios al Partidului”.

Înainte însă de a rememora servituţile şi privilegiile pe care le-am avut ca profesor de ştiinţe sociale trebuie spus un lucru: niciunul dintre colegii mei de la facultatea de filozofie nu părea prea interesat de un studiu critic, comparativ şi detaliat al gândirii marxiste, o teorie socio-economică datată, de final de secol XIX, cu o valoare minoră în ansamblul istoriei ideilor şi curentelor filozofice occidentale. De altfel, în generaţia mea, mai nimeni nu avea habar cu adevărat de teoria marxistă, iar dintre profesori doar Gh. Bourceanu, la materialism istoric şi Vasile Nechita la economie politică (cu care am făcut temeinic, un an întreg, analiza Capitalului şi a Teoriei plusvalorii!) vorbeau în cunoştinţă de cauză despre subiect. Restul, fie erau cantonaţi în domenii specifice, fie erau doar jongleri ideologici, făcând echilibristică cu concepte fade, cu limba de lemn şi cu vorbele goale ale vulgatei ideologice, mereu în rescriere care le era servită de ideologii de la centru prin intermediul activiştilor şi instructorilor din cabinetele judeţene de partid. În realitate, toţi venisem la facultate pentru a ne face profesori şi a avea un rost în viaţă, nu pentru marxism. Cum toată polologhia muncitoresc-revoluţionară era complet goală de conţinut (în ciuda hilarului obicei de a invoca necesitatea praxis-ului!), ea se ajusta, se refăcea periodic, după „ultimele comandamente de partid”, într-o ameţitoare nelinişte dialectică, ca o infinită bandă Mobius, fiind necesare interminabile şedinţe de instructaj şi clarificare pentru a fi la curent cu ultima directivă scornită din capul sicofanţilor de partid de la Comitetul Central. Privite astăzi, cărţile de istorie precum şi imensa maculatură „filozofică” care inundau punctele de documentare politico-ideologice, cabinetele social-politice din şcoli sau librăriile specializate apar în toată goliciunea şi inconsistenţa lor. Pentru că socialismul, în teoria şi practica lui, e doar o imensă minciună. E un text vid, dominat de verbiaj, care nu spune nimic, dar care are imensa forţă de a prosti lumea pentru că, la fel ca orice altă religie, vorbeşte fermecător despre un viitor posibil, „unde nu este durere, nici întristare”, unde leul coabitează cu mielul, unde toţi oamenii sunt egali şi, desigur, unde se trăieşte în pace şi armonie, mâncând vesel doar atât cât ai nevoie la cantina socială de bloc, fără salariu - adică fără „exploatare!” - şi unde toate nevoile fi-vor îndeplinit rapid şi just, cu aprobarea tovărăşească a activistului de sector, desigur fără devălmăşia sexuală a lui Fourier, deşi încă tovarăşul Lenin ne îndemna la triolism (asumat entuziast de marele socialist François Mitterand în chiar palatul prezidenţial!) pentru a sparge convenţia burgheză a familiei monogame. Păi, veţi spune, şi dumneata ce făceai la şcoală?

Privind nostalgic şi retrospectiv, cred că această întrebare ar trebui adresată foştilor mei elevi, ba chiar şi colegilor de la Liceul Agricol din Botoşani al căror propagandist pentru învăţământul-politico ideologic am fost în ultimul meu an de stagiatură (pentru că eram detaşat în oraş, nu prezentam suficiente garanţii de onorabilitate ca să mi se încredinţeze o asemenea, măreaţă!, sarcină; dar în ultimul an nu am mai scăpat...). Cei care mă cunosc ştiu că nu-mi stă-n fire să o fac pe ipocritul şi detest rescrierea trecutului ca strategie de self-marketing, de aceea voi spune franc: nu am fost anti-comunist şi am făcut, cu decenţă şi demnitate, tot ceea ce am crezut de cuviinţă pentru a mă putea privi senin în oglindă şi azi. De aceea aş îndrăzni să chem pentru o mărturie, în cazul unui test PCR administrat de noii şi junii „comisari ai poporului” care-şi fac un merit din anul naşterii post-dictatură, pe toţi cei care m-au ascultat în acei ani în care ca întotdeauna puteai să şi înveţi ceva în ciuda „papagalul ideologic” care ne însoţea stenic şi constant, dar pe care oamenii decenţi îl ignorau, iar proştii şi canaliile îl luau în serios. Ca şi azi!

P.S. Vorba băbuţei care, întrebată de reporteri cum era pe timpul lui Stalin, îi şochează cu răspunsul: „Ai, ai, ai ce bine mai era, maică! Cum mă mai zbenguiam pe atuncea...”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Joe Biden întâlneşte lumea

Lucian DÎRDALA

Joe Biden întâlneşte lumea

Lipseşte, deocamdată, o întâlnire la vârf cu liderul chinez, dar probabil că în viitor se va discuta despre un moment şi un cadru adecvat de desfăşurare. În orice caz, patru din cinci înseamnă destul de mult.

Filmuletul zilei

opinii

Metastazele democraţiei

Florin CÎNTIC

Metastazele democraţiei

Una dintre marile enigme ale corpului uman e mecanismul prin care celulele vii se dau peste cap şi în loc să genereze în continuare viaţă încep să se adune în tumori maligne care duc la distrugerea completă a organismului. Acest proces ciudat poartă numele de cancer.

Generaţii... generaţii...

Radu PĂRPĂUȚĂ

Generaţii... generaţii...

Fac parte din generaţia care simţea fiori când în liceu, din întâmplare, puneam mâna pe clanţă odată cu o colegă de clasă; o generaţie care era scoasă la tablă şi nu se simţea umilită - dimpotrivă, scria cu mândrie în faţa clasei; generaţia care nu mergea cu maşina la şcoală (nu că ar fi un defect mersul cu maşina la şcoală), ci îngrămădit în autobuzul de navetişti; o generaţie care scria jurnale în secret pe care le împărtăşea numai celor mai buni prieteni şi prietene, căci se cultivau prieteniile pe atunci, prietenii care aveau să ţină o viaţă, transformate în ceva aşa frumos şi greu de descris; o generaţie care se ruşina să stea pe scaun în autobuz când un adult era în picioare; o generaţie care învăţa singură, părinţii nu se pricepeau la chimie şi fizică, iar bani pentru meditaţii nu prea erau; o generaţie crescută cu frica de părinţi, care frică cu anii s-a transformat în respect şi iubire - la fel şi cu profesorii (nu că acum tinerii nu şi-ar iubi părinţii, poate şi profesorii).

Orchestratorul

Alex VASILIU

Orchestratorul

Astăzi mă voi referi doar la orchestrator pentru că el a fost, a rămas, în multe cazuri, al doilea autor al unei piese, ori lucrări muzicale mai ample. Uneori, chiar cel mai important. Dacă este să ne gândim mai întâi la genul muzicii aşa-zis uşoare, orchestratorul a făcut minuni. Sigur, depinde şi de cine ascultă. Dacă melodia solistului vocal este frumoasă, uşor de reţinut, lirică sau în tempo (ritm) mişcat, unii dau puţină atenţie comentariului orchestral, aproape că nici nu-l observă.

pulspulspuls

Iaca de ce a intrat dihonia între Mihăiţă şi cel mai bun amic de şpriţuri al acestuia!

Iaca de ce a intrat dihonia între Mihăiţă şi cel mai bun amic de şpriţuri al acestuia!

Iote că vrem să fugim unde om vedea cu ochii după alt subiecţel în afară de ăsta cu dosare penale pentru aleşii locali, dar numai nu reuşim, of, of, căci iar apare ceva nou, neştiut până acuma. 

Caricatura zilei

Bloc la cimitir

Editia PDF

Bancul zilei

De acum, la internarea în spital pacientii sunt obligati sa aiba: extinctor, trusa de prim ajutor si lanterna (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.