Un an de la începutul furtunii (I)

Donald Trump era doar un candidat – e drept, favorit în fața unui Joe Biden deja sub presiunea de a se retrage. Cel puțin până la numărarea voturilor din Franța, Emmanuel Macron părea a avea situația sub control, iar numeroși colaboratori i-au reproșat gestul impulsiv prin care a convocat alegeri legislative, la 30 iunie și 7 iulie. În Germania, extrema dreaptă îi depășea pe social-democrați și ajunge pe locul doi, semn rău pentru establishment și, foarte probabil, catalizator al crizei guvernamentale ce a dus la legislativele anticipate. Și în multe alte țări apăreau semne că establishment-ul pierde (și mai mult) teren în fața populiștilor – eurosceptici, unii dintre ei antiliberali și pro-Kremlin.

Nu neapărat și în România, unde PSD și PNL obțineau beneficiile dubioase ale cuplării europenelor cu localele, prima etapă dintr-o inginerie electorală care, câteva luni mai târziu, avea să-i coste foarte scump. Dar, în ciuda semnelor ce indicau o creștere a votului politic pentru AUR – nesusținută, e drept, la votul administrativ –, liderii coaliției sperau că vor trece cu bine și proba din toamnă, în paralel cu așa-zisele reforme menite să echilibreze bugetul, începute de premierul Marcel Ciolacu în 2023. Siguri pe ei, șefii PSD și PNL au anunțat, la doar o lună după scrutin, programul alegerilor din toamnă: fără a fi o cuplare propriu-zisă, se propunea scufundarea legislativelor în bazinul creat între cele două tururi ale prezidențialelor, o soluție incorectă, dar care – trebuie reamintit – nu a fost denunțată de niciuna dintre celelalte forțe politice. Președintele Iohannis recunoștea, la scurt timp după votul din iunie, inutilitatea candidaturii la șefia NATO, iar configurația la vârful UE – generată indirect de alegeri – nu-i lăsa speranțe nici în această direcție. România se pregătea de business as usual într-o formulă cu care era deja obișnuită, într-un mediu european ce părea, la rândul său, orientat spre business as usual.

Și la fel păreau a sta lucrurile cu cel euroatlantic, în ciuda problemelor ce apăruseră deja în campania Biden. La sfârșitul lunii, însă președintele Biden dă semne grave de slăbiciune în dezbaterea cu Donald Trump, apoi vine atentatul eșuat asupra acestuia din urmă, la 13 iulie, și retragerea din cursă a lui Biden în favoarea vicepreședintelui Kamala Harris, la 21 iulie. Se părea că, în sfârșit, democrații puteau să-și apere valorile, prioritățile și mandatul, iar colaborarea cu Europa, inclusiv cu țările de pe flancul de Est, părea să evolueze bine. Șefii forțelor populiste din estul Europei vechiul continent – exceptându-l pe Viktor Orbán, care este un lider de calibru – nu aveau loc la cartierul general al lui Donald Trump.

Între timp, guvernul german se afunda tot mai mult în impopularitate și se făceau simțite semnele crizei care avea să se declanșeze la sfârșitul anului. La Paris, președintele Macron încerca, fără succes, manevre prin care să-și mențină partidul (în fapt, o constelație de partide) la guvernare, amânând deciziile mari pe durata Jocurilor Olimpice. Avea să constate, mai târziu, că ideea coaliției moderaților împotriva extremiștilor (de dreapta, dar și de stânga) este greu de pus în practică. Pe de altă parte, tot la începutul lui iulie 2024 se formează, în sfârșit, guvernul de dreapta din Țările de Jos, după mai bine de un semestru de negocieri – un cabinet la care participă extrema dreaptă (partidul lui Geert Wilders s-a clasat pe primul loc în alegeri), dar pe care nu îl domină într-o asemenea măsură încât să stârnească îngrijorări mai mari decât cele deja existente, la Bruxelles.

Cum Bulgaria pare deja obișnuită cu alegeri „semestriale” (avuseseră pe 9 iunie, împreună cu europenele și convoacă altele pentru octombrie 2024), iar extrema dreaptă se clasează constant pe locul trei și nu dă semne de străpungere, atenția se mută asupra României, cu votul de pe 24 noiembrie. Între timp, desigur, Donald Trump câștigă categoric în America, iar purtătorii săi de mesaj se concentrează pe două direcții: întâi, susținerea unor candidați care și-au declarat loialitatea față de Trump și și-au acuzat adversarii că ar fi exponenții elitelor globaliste pe care Trump și mișcarea MAGA le detestă – indiferent dacă este sau nu așa. Cele două direcții sunt convergente, dar distincte. Spre exemplu, extrema dreaptă germană (AfD) o bifează pe ultima, dar în niciun caz nu și-ar fi manifestat deschis adeziunea față de echipa Trump, nici înainte de alegerile din februarie 2025. În România, însă, domnii Georgescu și Simion fac exces de zel – așa cum se va vedea săptămâna viitoare, cu folos.

Publicitate și alte recomandări video