Un an de la începutul furtunii (II)

Treptat, Donald Trump, a cărui înfrângere în 2020 fusese primită cu ușurare într-o mare parte din statele UE, revine în prim-plan pe fondul problemelor din economia americană, al războiului din Ucraina, și profită de slăbiciunea politică și fizică a președintelui Joe Biden. Traseul electoral și victoria din noiembrie a lui Donald Trump îi enervează și îi sperie pe mulți europeni (și pe canadieni etc.), dar până la urmă primează opinia potrivit căreia se va găsi un modus vivendi, așa cum s-a întâmplat în mandatul 2016-2020.

De această dată, însă, liderul de la Casa Albă vrea nu doar acceptare din partea omologilor, vrea să fie recunoscut și respectat. Sunt mulți cei care l-au criticat după ce și-a încheiat primul  mandat, gândindu-se că un al doilea este imposibil. Cei care nu mai sunt în funcție vorbesc mai liber și enervează și mai mult. Domnul Trump seamănă cu acei noi îmbogățiți rudimentari din secolul XIX american, care vor să fie complimentați nu doar pentru avere și putere, ci și pentru rafinament.

Astfel că încă dinainte de învestire – de fapt, încă dinainte de victoria în alegeri – în jurul său se creează o veritabilă curte. Din establishment-ul occidental sunt puțini cei care vin să îi sărute inelul, deși mulți îl admiră. Viktor Orbán (pe bună dreptate) nu are nevoie de așa ceva – este de departe liderul străin cel mai apreciat de falanga MAGA, iar conflictele sale cu Bruxelles-ul îl fac și mai simpatic (pentru că Uniunea Europeană este antipatică). Dar, dacă facem abstracție de liderul maghiar și de Giorgia Meloni (care însă menține o explicabilă distanță), nu sunt mulți admiratorii.

Nigel Farage și Boris Johnson nu sunt suficienți, astfel că vine momentul în care, pe scheletul „internaționalelor” lui Steve Bannon, se deschid oficial porțile pentru dreapta nouă (alternativă) din Europa – o dreaptă care, spre deosebire de cea americană, are o relație complicată cu fascismul și neofascismul. Dar liderii unor asemenea formațiuni trebuie să fie atenți, pentru că electoratele lor nu sunt (deloc) filoamericane, chiar dacă discursul identitar și antimigrație le apropie de noul lider american.

Mult mai simplu este însă pentru „suveraniștii” de dată recentă din estul Europei, pe care nu-i cunoaște multă lume, chiar dacă în proximitatea lui Donald Trump tot se găsește cineva care să-i spună, spre exemplu, că domnul Victor Ponta a fost prim-ministru al României până la sfârșitul lui 2015 (exact când el intra în politica mare); sau că domnii Călin Georgescu și George Simion sunt, și domniile lor, mari trumpiști. Nu e niciodată vorba de ei, e vorba de ceilalți, „moderații pro-europeni”, care nu au fost în stare să mențină cu America lui Joe Biden o relație care să nu poată fi suspectată de servilism. De fapt, aceasta este o veche problemă românească în relația cu puternicii lumii, după 1989.

Dar furtuna nu are de a face nici cu România, nici cu Bulgaria sau alte state mici de la periferia Europei. Are de a face cu o ruptură politică ce stârnește adevărata furtună: ideologic, SUA devine mai interesată de lupta împotriva progresismului decât de tabu-urile din istoria contemporană a Europei, iar în termeni de politică externă ar prefera ca Europa să fie mai divizată. Nu neapărat prin destrămarea Uniunii Europene, cât prin crearea de falii care să împiedice o acțiune autonomă cu adevărat semnificativă.

Donald Trump a dezavuat dintotdeauna linia moralistă a Uniunii Europene, iar manifestarea ei în legătură cu agresiunea rusă în Ucraina îl face să simtă că i se forțează mâna. Dincolo de aspirațiile (normale, până într-un punct) de manifestare publică a puterii SUA, domnul Trump transformă interacțiunea diplomatică într-un joc – criticii ar spune, într-un spectacol de prost gust – menit să încurajeze cultul personalității, să umilească interlocutorul și, din păcate, să evidențieze superficialitatea aparatului de politică externă al Administrației.

Publicitate și alte recomandări video